/
Text
Seria de autor
ION DRUŢĂ
Ion DRUŢĂ (3 septembrie 1928, comuna Horodişte, fostul judeţ
Soroca, azi în raionul Donduşeni). Cele dintâi povestiri îi sunt publicate
la începutul anilor ’50. Primul volum de schiţe şi nuvele, La noi în sat,
vede lumina zilei în 1953, fiind urmat de alte povestiri, apoi de roma¬
nul Frunze de dor (scris în 1955, publicat în 1957). Colaborează la zia¬
rele Ţăranul Sovietic, Moldova socialistă şi la revista Femeia Moldovei.
Absolvă Cursurile Superioare de Literatură de pe lângă Institutul de Li¬
teratură „A. M. Gorki” al Uniunii Scriitorilor din URSS (1957). Critici-
le distrugătoare din partea oficialităţilor comuniste din RSS Moldove¬
nească vizând scrierile sale, mai ales romanul Povara bunătăţii noastre
(1963, prima parte, Balade din câmpie; integral, Povara bunătăţii noas¬
tre, 1970), precum şi filmul Ultima lună de toamnă, îl fac pe autor să se
stabilească la Moscova (1959). Ca dramaturg, este autorul unui şir de
piese montate cu succes atât în RSSM, cât şi pe scenele multor teatre din
fosta URSS şi din străinătate: Casa mare (1961), Doina (1968), Păsările
tinereţii noastre (1971), Horia (1973), Frumos şi sfânt (Sfânta sfintelor;
1974), Cervius divinus (1975), întoarcerea ţărânei în pământ (Plecarea
lui Tolstoi; 1978), Apostolul Pavel (1996) şi multe altele.
în 1967 i se decernează Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti pentru
nuvela Ultima lună de toamnă şi romanul Balade din câmpie. Scriitor
bilingv, publică la Moscova în limba rusă mai multe volume de proză,
eseistică şi dramaturgie. Deţine titlurile de Scriitor al Poporului (1988),
membru de onoare al Academiei Române (1990) şi membru titular al
Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (1992). Laureat al Premiului
de Stat al Republicii Moldova în domeniul literaturii (2008) şi al Pre¬
miului Constantin Brâncoveanu, secţiunea Literatură (2014).
Opera sa include, de asemenea, romanele Clopotniţa (1972), întoar¬
cerea ţărânei în pământ (1974) şi Biserica Albă (1983).
„Chiar dacă Ion Druţă nu tratează istoria în acelaşi fel cum o face
un istoric profesionist, el dă dovadă totuşi de o înţelegere pătrunzătoare
a modului în care istoria influenţează societatea, în general, şi îi afectea¬
ză pe indivizi, în particular.”
Keith HITCHINS
CARTIER POPULAR
Ion DRUŢĂ
Horodiste
У
Proză memorialistică
Ediţia a Il-a
CARTIER
Editura Cartier, SRL, str. Bucureşti, nr. 68, Chişinău, MD2012.
Tel./fax: 022 20 34 91, tel.: 022 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.md
Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, Bucureşti.
Tel./fax: 210 80 51. E-mail: romania@carticr.md
Cărţile CARTIER pot fi procurate online pe shop.cartier.md
ţi in toate librăriile bune din România ţi Republica Moldova.
Cartier eBooks pot fi procurate pe iBooks, Barnes & Nobles ţi pe cartier, md
LIBRĂRIILE CARTIER
Librăria din Centru, bd. Ştefan cel Mare, nr. 126, Chişinău. Tel./fax: 022 21 42 03.
E-mail: librariadincentru@carticr.md
Librăria din Hol, str. Bucureşti, nr. 68, Chişinău. Tel.: 022 24 10 00.
E-mail: librariadinhol@cartier.md
Librăria online, shop.cartier.md, tel. 068 555 579.
E-mail: vanzari@carticr.md
Comenzi CARTEA PRIN POŞTĂ
CODEX 2000, Str. Toamnei, nr. 24, sectorul 2, 020712 Bucureşti, România
Tel./fax: (021) 210.80.51
E-mail: romania@cartier.md
Taxele poştale sunt suportate de editură.
Plata se face prin ramburs, la primirea coletului.
Colecţia Cartier popular este coordonată de Gheorghe Erizanu
Editor: Gheorghe Erizanu
Lector: Dorin Onofrei
Coperta seriei: Vitalie Coroban
Coperta: Vitalie Coroban
Credit fotografic: Ilie Grecu. Ion Druţă în vizită la familia Sainciuc, decembrie 2008.
Design/tehnoredactare: Valeria Idjilov, Marina Darii
Prepress: Editura Cartier
Tipărită la Bons Officcs
Ion Druţă
HORODIŞTE
Ediţia a Il-a, octombrie 2017.
Prima ediţie la Editura Cartier a apărut în 2016.
© 2017, 2016, Editura Cartier, pentru prezenta ediţie. Toate drepturile rezervate.
Cărţile Cartier sunt disponibile în limita stocului şi a bunului de difuzare.
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Druţă, Ion.
Horodişte: Proză memorialistică/ Ion Druţă; cop.: Vitalie Coroban. - Ed. a 2-a. -
Chişinău: Cartier, 2017 (Tipogr. „Bons Offices”). - 136 p. - (Colecţia „Cartier popular”/
coord. de Gheorghe Erizanu, ISBN 978-9975-79-891-4)
(Seria de autor, ISBN 978-9975-86-039-0).
1000 ex.
ISBN 978-9975-86-218-9.
821.135. l(478)-94
D 85
Satele mele de baştină
>
IVIai întâi, fireşte, Horodiştea. Acolo mi-a fost dat să
văd lumina zilei, acolo am crescut pe lângă vatra părin¬
tească, în preajma bisericii celei vechi de bârne mi-a trecut
copilăria, ceva mai la deal, peste drum, mă aşteptau alfabe¬
tul şi tabla înmulţirii. Acolo, în Horodişte, m-a prins ha¬
rul mult prea dulcii şi frumoasei, acolo am cunoscut taina
roditoarelor tăceri îndelungate, când mergeam cu bunica
Ana la pădure după ierburi de leac şi porumbrele, dar, pe
când împlinisem zece ani, tata şi-a urcat familia în trăsu¬
ră, a dat bici cailor, mutându-ne cu traiul ceva mai la sud,
unde, se zicea, era ceva mai cald, verile mai lungi şi toam¬
nele mai îmbelşugate.
Al doilea sat care mi-a venit în întâmpinare, deschizân-
du-mi porţile viitorului, se numea Ghica-Vodă sau, cum
i se mai zicea pe atunci, Satu Nou. Deosebirea dintre cele
două sate, Horodiştea şi Ghica-Vodă, era cât de la cer la
pământ. Dacă Horodiştea avea cu mult peste o mie de case,
Ghica-Vodă să fi avut pe atunci la vreo sută şi ceva. Dacă
hronicul Horodiştei se pierdea în vremuri străbune, satul
fiind întemeiat cu vreo patru secole în urmă, Ghica-Vodă
era cam de-o seamă cu noi. Dacă Horodiştea era plămădită
5
din ciorchini de neamuri mofturoase, veşnic pornite unul
împotriva altuia, Ghica-Vodă era un sat senin, paşnic, fără
ifose şi pretenţii istorice.
Culmea culmilor e că a apărut pe lume Ghica-Vodă
tot datorită unui horodiştean. Parlamentul bucureştean,
în urma unei lupte grele şi îndelungate a marelui nostru
pământean, Constantin Stere, duse întru împroprietărirea
ţărănimii nevoiaşe cu pământ, în cele din urmă a cedat.
Dintr-o enormă moşie boierească de sub Bălţi, a fost tăia¬
tă o bună parte pentru ţărănimea din regiune. Fiind satele
din împrejurimi cam depărtişor de loturile primite, s-a ho¬
tărât întemeierea unei noi aşezări.
Două povârnişuri blânde, aşezate faţă în faţă, cu trei ia¬
zuri între ele. Dintr-o parte a satului în cealaltă se trecea pe
digurile ce despărţeau iazurile. Drumuri drepte ca lumâ¬
narea, locuri de casă unul ca unul, loc pentru biserică, loc
frumos pentru şcoală. Nu cunosc numele inginerilor care
au planificat aşezarea acelui Sat Nou, dar cu siguranţă că
au fost buni gospodari, nelipsiţi de simţul frumosului.
Ţin bine minte primăvara lui 1939, ziua ceea senină de
la începutul lui mai, când tam-nisam am apărut eu şi cu
sora la noua noastră şcoală. Peste tot o lume pestriţă, veselă
şi gălăgioasă. Nimeni nu se mai uita ce ai în trăistuţă pe
lângă manual şi caiet. Unica întrebare pe care şi-o tot pu¬
neau copiii unul altuia era: de unde-ai venit, din ce sat eşti?
Cei mai mulţi erau din satul vecin, Ţarigrad. Apoi veneau
pe rând Arioneştii, Moşenii, Visoca, Sudarea, Popeşti,
Chetrosu... Sfinte Dumnezeule, mai tot nordul Basarabiei
se adunase pe malurile celor trei iazuri.
6
întemeiatul, făuritul, ziditul au fost şi rămân printre cele
mai frumoase şi mai demne îndeletniciri ale fiinţei umane.
Peste tot, miros de lemn lucrat, de lut scos din adâncuri.
Facem case, săpăm fântâni. O adiere de viaţă nouă, de veac
nou dăinuiau peste sătucul cela care abia se înfiripa. Oricât
am lăuda şi proslăvi noi viaţa satelor vechi, consfinţite de
veacuri, au ele un năgâţ al lor, un şir de datini deocheate,
deseori cam într-aiurea, peste care nu se poate trece dacă
vrei să fii în rând cu lumea.
Acolo, în satele cele vechi, era stabilit cu buche de lege
cum trebuie să se comporte un băiat ascultător şi care tre¬
buie să fie purtarea unei fetiţe de gospodari. Se ştia cum
trebuie să porţi pălăria ca să ai succes la fete, şi fetele, la
rândul lor, ştiau cum trebuie să pună mâna pe umăr flă¬
căului în timpul jocului. Acolo gospodarul şi gospodina,
dacă ţineau neapărat să fie în rând cu lumea, trebuia să se
scoale cu noaptea în cap, să facă o casă mai ceva ca a veci¬
nului, s-o împodobească ca pe o mireasă şi s-o ţină încu¬
iată ani la rând, pe când ei să locuiască într-un sărăieş lipit
acolo de un gărducean.
Scăpaţi de constrângerile satelor sale de baştină, ghica-
vodenii o duceau ca în sânul lui Dumnezeu. Copiii ticluiau
pe loc jocuri şi stabileau regulile respective, flăcăii şi fetele
purtau ce aveau şi cum le plăcea, bărbaţii îşi aşezau casa şi
traiul aşa cum li se părea lor că ar fi mai bine, fără a trage
cu ochiul prin ogrăzile vecine, şi locuiau în casa ridicată,
fără a mai face încă una de ochii lumii.
Ghica-Vodă mi-a fost baştina tinereţii, vatra statorni¬
cirii. Acolo am terminat şcoala primară, acolo a început
7
îndelungata mea călătorie prin lumea viselor, acolo am arat
şi semănat, încercându-mi norocul de plugar, pe malurile
celor trei iazuri au crescut frunzele de dor, pe drumurile
celea bătătorite mi-a venit aşa, din senin, primul vers, pe
care îl tot purtam, şi-l repetam, şi mă miram de frumuseţea
lui, fără a-mi da seama că era rodul sufletului meu.
Dar mai rămâne un sătucean pe care mi-1 consider
baştină. I se schimbă, sărmanul, veşnic numele. I se zicea
cândva Tătăroaia, apoi Novaia Tatarovka, apoi Slobozia
Veche, apoi Tătăruşi, acum s-a revenit la Tătărăuca Nouă.
Nu am trăit nicicând în sătucul cela de răzeşi de pe malul
Nistrului. Nu ştiu nici unde începe, unde se termină şi pe
care din drumeagurile cele înguste şi întortocheate trebuie
s-o iei ca să ajungi mai uşor pe călcâiul cela de pământ,
unde albea printre nuci casa bunicii Alexandra, la care ve¬
neam în musafirie o dată pe an, toamna, de ziua sfinţilor
Arhangheli, când le era hramul.
Să fi fost de două, cel mult de trei ori la bunica Ale¬
xandra. Abia de-i mai ţin minte figura naltă, zveltă, faţa
senină, zâmbitoare, o fire înţeleaptă, veşnic binevoitoare.
Din păcate, scris i-a fost bunicii, împreună cu lumea ceea
de demult, să fie aruncată aşa deodată în toiul unui şir de
furtuni, devastator a tot şi a toate. Mai întâi războiul, după
război veneau deportările, foametea, colhozurile, marile
frământări ale ţărănimii, când se uitase cu totul şi de
rude, şi de hramuri. Principala grijă a tuturora devenise
supravieţuirea...
Cu anii, rătăciţi prin lume, tot mai rar îmi aminteam de
Horodişte, Ghica-Vodă se pierduse şi el prin amintiri, dar
8
sătucul cela de pe malul stâncos al Nistrului nu mă lasă în
pace, pentru că şi în Horodişte, şi în Ghica-Vodă, trăisem
sub un acoperiş cu unul din răzeşii băştinaşi din sătucul
cela, el fiindu-mi părinte şi eu fiindu-i unul din feciorii lui.
Deci mă mai întorc o dată la tata, pentru că a fost unul
din ţăranii ceia închişi în sine, la care, fără să vrei, de-a
lungul anilor tot revii, descifrându-i destinul filă cu filă.
Multe din felurile tatei de-a fi s-au transmis eroilor mei,
oarecum automat, parcă fără participarea mea. Şi în casa
lui Onache Cărăbuş, şi în casa Părintelui din Ultima lună
de toamnăy precum şi în multe alte case apărute în scrierile
mele, tata a intrat de sine stătător, fiind adânc convins că
sunt casele lui.
Ce fel de om era până la urmă acel Pentelei Mihailovici,
sau Panteleimon, cum fusese pecetluit în metrice, nu ştiu.
Avea el de toate în feleşagul cela mai mult închis decât des¬
chis. Cert însă este că, aşa neştiutor de carte cum era, în
anumite privinţe avea poziţii principiale, pe care nu şi le
schimba cu niciun preţ. Una din trăsăturile de bază ale ca¬
racterului său răzăşesc era refuzul de acomodare la mediul
înconjurător, oricât de bogat, oricât de luminos ar fi fost,
rămânând, până la urmă, ceea ce se numea pe vremuri un
Liber-Cugetător.
A participat la Primul Război Mondial în manta de ostaş
al ţarului rus, dar după cinci ani, trecut şi prin tranşee,
şi prin marile frământări ale Rusiei, nici monarhist, nici
revoluţionar, nici alb, nici roşu nu a vrut să fie. Până că şi
limba rusă o ciupea abia-abia, limba lui natală, moştenită
de pe malul Nistrului, fiindu-i alta.
9
A trăit două decenii în Horodişte, acolo şi-a făcut casă,
şi-a arat pământul din an în an, şi-a crescut copiii, a să¬
dit copaci, a făcut o fântână la hectarele din Cubolta, care
mulţi ani la rând, cât mai era fântâna, se şi numea fântâna
lui Pentelei, dar horodiştean nu a fost şi nici că voia să fie.
Era răzeş de pe Nistru şi atât. A trăit până la sfârşitul vieţii
în Ghica-Vodă, dar nici ghicavodean nu a devenit. Liber-
Cugetătorul nu se acomodează mediului, el însuşi fiind
mediu.
Posibil să fi moştenit şi eu câte ceva din apucăturile ta¬
tei. Poate din acest motiv, poate din multe alte motive, dar
şi în cazul meu, precum în multe alte cazuri, relaţiile dintre
scriitor şi satul său de baştină rămân destul de încurcate.
Cei care au umblat cu noi la şcoală, cei cu care am păscut
vitele împreună se simt oarecum nedreptăţiţi, umiliţi, po-
menindu-se cu cartea noastră în faţă.
E cazul cela rar când şi unii, şi alţii au dreptate, dar,
cum ziceau bătrânii, ceea ce a căzut din car căzut rămâne.
Să nu vă întoarceţi niciodată la locurile de unde aţi ple¬
cat, ziseră cândva înţelepţii lumii şi spus a fost un mare
adevăr. Până că şi Sfânta Evanghelie ne previne în această
privinţă. După cum se ştie, Mântuitorul începuse slujirea
în satul său natal, Nazaret, unde venise pentru a predica.
Evanghelistul Luca ne transmite cu lux de amănunte ului¬
toarele replici cu care L-au întâmpinat consătenii. De unde
a mai scornit-o el şi pe asta? N-o ştim noi pe maica lui, nu
stau aici, alături cu noi, şi fraţii, şi surorile lui?!
L-au scos din sat pe o muchie de prăpastie pentru a-i
curma zilele, dar Mântuitorul, precum zice delicat evan-
10
ghelistul Luca, a trecut printre ei şi nu a mai revenit în satul
său natal. Cu alte cuvinte, a fugit. De atunci şi până în zile¬
le noastre nu s-a schimbat mare lucru în această privinţă.
Noi, moldovenii, am găsit soluţia noastră - bună ziua, bună
ziua! Ce mai faceţi? Mulţumesc, bine. Hai, dar, la revedere!
La revedere! De revăzut însă rar să se revadă.
Vremurile devenind tot mai crunte, lupta pentru
supravieţuire tot mai acută, risipiţi prin toate colţurile lu¬
mii, am cam prins a uita şi noi de satele noastre de baştină,
şi nici lor nu le prea arde de noi. S-au lăsat undeva, la fun¬
dul amintirilor, şi Horodiştea, şi Ghica-Vodă, care de mult
are un alt nume, dar nu se dă uitării cu niciun preţ sătucul
de răzeşi de pe malul cela stâncos al bătrânului Nistru...
Prin 1988, pe când perestroika lui Gorbaciov aruncase
imperiul sovietic într-o mare fierbere, Moldova sovietică
ajunsese şi ea numai foc şi pară. Cuvântul se înălţase ca
niciodată, cuvântul stăpânea spiritele, cuvântul tipărit, cu¬
vântul transmis pe unde sau rostit de la tribună răscolea
sufletele, bătea la porţile zăvorâte ale viitorului.
în primăvara acelui an, pe scenele teatrelor din Chişinău
se jucau câteva spectacole după piesele mele. O agitaţie ne¬
maipomenită. Mai ales, avea un ecou puternic în societate
spectacolul Horia pe scena Teatrului „Luceafărul”. Venit
de la Moscova la premieră, cu toate că se prezenta al cinci¬
lea sau al şaselea spectacol, nu puteam intra în localul tea¬
trului prin mulţimea ce se îmbulzea la intrare.
Sfârşeşte spectacolul, se lasă cortina, dar sala, înfier¬
bântată, agitată, nici gând să părăsească localul. Cuprinşi
de atmosfera revoluţionară ce domnea atunci peste tot,
n
spectatorii au cerut să apară pe scenă autorul, actorii, re¬
gizorul, pentru a discuta pe marginea zilei de mâine. Ce
facem mai departe? Replici din sală, răpunsuri scurte de pe
scenă. Apoi, la un moment dat, din mijlocul sălii se ridică
o femeie voinică, de vârstă mijlocie.
— Sunt o învăţătoare din Tătărăuca Nouă, satul de
baştină al părintelui dramaturgului nostru. Azi în zori m-a
trezit bătrânul Nistru şi mi-a zis aşa: mergi la Chişinău, la
„Luceafărul”, caută-1 pe Ion Druţă şi spune-i că eu am zis
aşa...
A fost clipa cea mai frumoasă, cea mai înălţătoare din
viaţa mea de scriitor. învăţătoarea de la Tătăruşi legiti¬
ma sătucul cela de pe malul Nistrului drept cea de-a treia
baştină a mea. Peste un an au urmat alegerile în Congre¬
sul deputaţilor. Tătăruşii intrau în circumscripţia unde am
primit mandatul. Mare mi-a fost tristeţea văzând cu ochii
mei totala delăsare şi pustiire ce domneau pe palma ceea de
pământ, unde gospodărise cândva bunica, unde crescuse
tata, şi fraţii, şi surorile lui.
Au plecat sărmanii cu toţii, s-au dus în lumea celor
drepţi şi, din tot ce-a fost frumos odată, nu a rămas decât o
fântână, un nuc mare cât o împărăţie şi o prispă de piatră
răsărită din pământ, pe care se aşezau mama şi bunica, de
priveau îndelung peste Nistru, în ţara vecină.
Vara asta, datorită tânărului primar al comunei şi ce¬
lor câteva rude îndepărtate ce au mai rămas acolo, s-a pus
mână de la mână, s-a curăţit fântâna şi, spre uimirea tutu¬
rora, din străfunduri, de sub nisipul alb, a răzbătut un iz¬
vor cu apă limpede ca lacrima, răcoritoare, tămăduitoare,
12
cu alte cuvinte, apă vie, o minune cum nu s-a mai pomenit
în tot lungul Nistrului, după spusele sătenilor.
Nu ştiu cum se făcu, dar acolo, lângă fântâna ceea, la
umbra nucului măreţ, printre cei puţini bătrâni rămaşi la
vatra satului, acum încărunţit şi eu, m-am simţit consă¬
teanul lor, revenit la vatră după îndelungatele rătăciri prin
streini...
Ce să-i faci? Cu adevărat, vreme vine, vreme trece. S-a
topit în inima secolului trecut vechea bisericuţă de bârne
din Horodişte, s-a scurs apa din cele trei iazuri de la Ghica-
Vodă, acum pasc viţeii pe fundul acelor ape de pe vremuri,
dar a răzbătut, prin vâltoarea anilor, fântâna bunicii Ale¬
xandra, alături de nucul din mica ei ogradă.
Poate pentru asta, azi, când vine vorba de baştină, nu atât
biserica de bârne din Horodişte, care nu mai este, nici cele
trei iazuri din Ghica-Vodă, care nici ele nu mai sunt, ci fân¬
tâna cu colacul cioplit dintr-o stâncă, perpetuând minunea
vieţii în adâncuri, împreună cu nucul ce domneşte autoritar
deasupra Nistrului, vine să-mi încălzească amintirile.
Domnul s-o aibă pururea în paza Sa.
Moscova,
august, 2008
Horodiste
У
„Călătorule, vorba nu-mi va fi lungă,
opreşte-te pentru a o citi. Aici, sub această
piatră, odihneşte o mândră femeie. Şi-a iubit
bărbatul, a avut doi feciori, pe unul l-a luat cu
sine, altul a rămas să-i ţină locul în lume. A
fost frumoasă la umblet, aleasă la vorbă şi a
ştiut a toarce. Terminat. Pleacă
(Inscripţie pe o piatră funerară din epoca Impe¬
riului Roman. De notat că la romani torsul era nu
numai o îndeletnicire casnică, ci şi dovada unor
rare calităţi sufleteşti.)
1
Tata era de felul lui din Slobozia, un sat de răzeşi de pe
malul Nistrului, aşezat la vreo cincisprezece verste mai sus
de Soroca. Nu ţin minte, ori că mi s-a povestit, ori că am
citit undeva că satele de răzeşi de pe malul Nistrului au fost
întemeiate de Ştefan cel Mare, cu oşteni arţăgoşi şi iuţi la
încăierare, pentru ca, dacă turcii ori tătarii vor trece Nis¬
trul, să se poată descurca până va sosi oastea domnească.
Nu ştiu dacă a fost întocmai aşa, cât despre tata, el, într-
adevăr, era plin de demnitate, arţăgos şi încăpăţânat, încât,
în cei optzeci şi ceva de ani pe care i-a trăit, puţini s-ar fi
putut lăuda că l-au făcut pe badea Pentelei, cum i se zicea
15
la noi în sat, să se dea oleacă mai încolo ori mai încoace, în
afara locului pe care şi-l alegea singur.
M-am născut însă eu, ca şi toţi ceilalţi ai noştri, în
Horodişte, şi asta e de acum o altă poveste - cum de-a
ajuns tata să se însoare şi să-şi ridice casă la vreo douăzeci
de verste mai spre apus de satul natal.
Părinţii tatei, cu toate răzeşia lor, erau oameni sărmani,
aveau o casă plină de copii, care, cum se ridicau, îşi găseau
singuri rost prin lume, muncind ba la unii, ba la alţii. La
şcoală tata nu a umblat, pentru că nu a fost dat atunci când
era bun de şcoală, iar mai apoi n-a vrut să înveţe din mân¬
drie, primindu-şi soarta fără a cerca s-o cârpească pe ici,
pe colo. Ştia doar a se iscăli: a învăţat asta făcând armata
la împăratul Nicolae, dar semna automat, într-un fel de în¬
frigurare, şi, după се-şi punea iscălitura, nu era în stare să
deosebească o literă de alta. Socotea, în schimb, foarte bine
şi, spre marea noastră zavistie, desena frumos cai - cai la
păscut, cai la arat, cai alergând cu sloboda prin câmp fără
frâu, fără căpăstru.
De altminteri, patima asta a lui pentru artele frumoa¬
se l-a şi adus din Slobozia în Horodişte. Tânăr fiind şi tot
căutându-şi un rost pe lume, a ajuns la un moment dat bo¬
iangiu. Umbla la câştig, cu un moş tot de acolo, din Slobo¬
zia, căci boiangiii de pe Nistru ajunseseră la o faimă atât de
mare, încât erau tocmiţi prin satele unde se lucrau biserici.
In Horodişte tocmai se ridicase lângă bisericuţa cea veche,
din bârne, una nouă, şi biserica cea nouă l-a adus pe tata
în satul unde i-a fost dat să-şi trăiască o bună jumătate din
viaţă.
16
Mama era dintr-o familie de ucraineni nimeriţi într-un
sat moldovenesc şi moldovenizaţi aproape cu totul - nu¬
mai bătrânul Sioma Tverdohleb, bunelul, până la moarte
n-a vrut să scoată o vorbă pre limba noastră, cu toate că
înţelegea destul de bine despre ce se vorbea în jurul lui.
Avea o familie mare, pe lângă mama erau încă cinci fete şi
trei băieţi, dar trăiau, după câte înţeleg eu acum, destul de
bine - numai ograda casei lor avea aproape un hectar, fiind
hectarul cela chiar de la vale de biserică, peste drum, apoi
ţineau desetine pe delniţă, vite, stupi.
Lucratul bisericii o fi fost pe vremea ceea o mare minu¬
ne - de dimineaţă până seara o fi tot venit horodiştenii să
caşte gura. După care, într-o bună zi, o fi apărut şi mama,
fată tânără şi curioasă pe atunci. S-o fi oprit în prag, o fi
zărit un boiangiu roşcovan care tocmai vopsea pervazul la
una din ferestre, şi apoi las’ că domnitorii ştiau pe cine să
aşeze pe malul Nistrului, acolo, între pietroaiele celea...
Părinţii şi toate neamurile mamei nici că voiau să audă
de boiangiu, dar tatei puţin îi păsa de ceea ce se credea în
Horodişte despre dânsul şi iată că într-o noapte mama fuge
de acasă şi în zorii zilei ajung amândoi la Slobozia. Biata
mamă - se făcea albă la faţă şi tremura ca un fir de mohor
când îşi amintea zorii zilei celeia de demult. Zicea că s-ar fi
înecat în Nistru de n-ar fi avut noroc de-o soacră priitoa-
re şi omenoasă, care, îndată ce a văzut-o păşindu-i pragul
casei, a îmbrăţişat-o, a plâns împreună cu ea şi o viaţă în¬
treagă, în măsura puterilor, a apărat-o de dragostea şi furia
feciorului său.
17
De unde au avut, de unde n-au avut, le-au făcut o
bucăţică de nuntă. Din Horodişte, din partea mamei, n-a
vrut să vină nimeni. Asta, pesemne, l-o fi înfuriat pe tata,
care, fireşte, râvnea şi la ceva zestre. La masa cea mare, a
cinstit şi el puţin, a chemat mireasa afară, după casă, şi i-a
dat două perechi de palme pe care mama le-a ţinut minte
cât a trăit. Şi poate nu atât zestrea, cât feleşagul l-o fi luat
înainte, pentru că răzeşii de pe Nistru, când închină un pa¬
har, nu fac mare deosebire între turci, tătari şi oameni care
vin să-i slujească cu dragoste şi credinţă o viaţă întreagă.
In duminica ceea, când s-a făcut nunta în Slobozia, bu¬
nelul Sioma a zăcut pe laviţă, înţepenit, nedreptăţit, înjosit.
Mai spre seară, când, de obicei, tinerii se întorc de la cunu¬
nie, a trimis să i se aducă o sorocoucă de votcă şi abia după
gustarea acelei băuturi înţelepte a început a se trezi în el
durerea cea mare, pentru că Sofiica era copilul cel mai har¬
nic şi mai ascultător în casa lui. O iarnă întreagă a tot fiert
într-însul, scoţând abia câte două-trei vorbe pe săptămână,
iar prin postul cel mare, când se apropia marea epopee a
răstignirii omului de către om, a trimis-o pe Vasiluţa, sora
mai mică a mamei, să vadă ce-o fi făcând Sofiţa lor acolo,
pe malul cela prăpăstios al Nistrului.
începuse tocmai a se desprimăvăra şi biata Vasiluţa
vreo două-trei zile a înotat prin glod încolo şi înapoi, iar
noutăţile pe care le-a adus au fost cât se poate de triste. în
cele din urmă, fraţii mamei, pentru că pe vremea ceea nu¬
mai feciorii aveau dreptul de-a moşteni pământ, au cedat
o parte de grădină în folosul tatei. Tata n-a stat mult pe
gânduri şi în felul acesta a apărut, peste drum de biseri-
18
că, o casă aşezată cu spatele spre drum, cu faţa la soare, şi
acea închipuire de paie şi lut a tot stat ani şi ani în mijlocul
Horodiştei, până i-a sosit şi ei ceasul.
Toate acestea, fireşte, sunt din auzite, pentru că, atunci
când am apărut şi eu pe lume, casa noastră domnea de una
singură în ograda de la vale de biserică. Bătrânul Sioma
murise, bunica trăia într-o căsoaie ridicată în preajmă,
iar tata ajunsese de acum horodiştean în toată puterea cu¬
vântului. I se zicea, spre cumplita lui furie, Pentelei a Sio-
moaiei, Siomoaia fiind bunica. Să-i spui ginerelui că-i al
soacrei, asta puteau să ţi-o facă numai cei din Horodişte, şi
asta tata n-a vrut să le-o ierte consătenilor până la moarte.
Şi iară revenim la mama, la acest cuvânt frumos, rotund,
pe care noi mai mult îl cântăm decât îl rostim, şi uneori se
pare că tot ce-a fost mai frumos şi mai măreţ plăsmuit în
faşa limbii noastre e legat de acest cuvânt. Eram mezin, al
patrulea copil, ori, cu cele două surori се-au murit de mici,
al şaselea, aşa încât, atunci când m-am ridicat şi eu copăcel,
rămăsese puţin din frumoasele gâţe negre pe care le avuse¬
se mama de fată mare. Mai erau însă tineri şi plini de viaţă
ochii negri, faţa bălaie, încununată de un zâmbet plin de
bunătate - sfinte Dumnezeule, atâta bunătate creştinească,
atâta bunătate omenească, încât orice cerşetor ori pui rătă¬
cit de cloşcă, orice fir de iarbă călcat de roţi pe-o margine
de drum găseau înţelegere şi compătimire în inima ei.
Aş zice că era harnică şi silitoare ca o furnică mama,
dar nu ştiu ce fac furnicile acolo, în furnicarul lor, iarna, pe
când mama iarna întreagă torcea, ţesea, cosea, cârpea, iar
de cu primăvară şi până toamna târziu, basmaua ei albă,
19
căci purta basma albă, zbura ca o pasăre - ba e în casă,
ba e afară, ba e în Cubolta, unde ne erau hectarele, ba se
întorcea în amurg, albind uşor pe o dungă de deal, în seni¬
nul serii; alerga, pentru că avea, cum zicea ea, copii, şi azi,
gândindu-mă la pasărea ceea albă a copilăriei mele, nu pot
spune că am văzut-o macar o singură dată, măcar o singu¬
ră clipă stând pe-o ramură, lângă cuibul său.
îşi avea totuşi bucuriile sale. îi plăcea, de-o pildă, măcar
o dată pe zi, măcar o jumătate de oră, să treacă pe uliţele
satului, pentru a vedea ce mai face lumea. Nu ştiu cum se
întâmpla, dar când se ducea, mă lua şi pe mine şi-mi plăcea
grozav să mă ţin de mâna ei, pentru că în felul mamei de-a
vorbi cu unul şi cu altul simţeam cum oscilează glasul ei
de la gingăşie la simplă cuvioşie, de la dragoste la compă¬
timire, de la compătimire la mirare, la nelinişte, şi apoi, la
întoarcere, căutam tot drumul s-o descos, să aflu de ce cu
omul cutare a vorbit într-un fel, iar cu femeia lui - mult
mai altfel.
De obicei, ţăranilor nu le-a fost lăsat timp liber pentru
plimbări şi, chiar atunci când ies şi ei în sat, să vadă ce mai
face lumea, îşi găsesc un mic clenci, ca să nu umble cu slo¬
boda - unuia îi întorc ciurul, de la altul împrumută dâr-
monul. Ne duceam dar şi noi prin Horodişte cu treburi de
felul acesta. înainte de a fi ieşit din ogradă, mama îmbrăca
o haină mai bunişoară, îşi punea un bariz curat, pe care îl
lega sub bărbie, mă speria şi pe mine cu câte-un pumn de
apă rece şi se făcea cu pieptenele spre chica mea deasă şi
aspră ce stătea pururea în picioare, aşa încât în fotografiile
din copilărie semănăm cu un pui de arici stârnit din culcuş.
20
Şi iată-ne mergând, eu cu mama, pe uliţele satului. Ne¬
cazurile şi frământările oamenilor roiesc ca albinele în ju¬
rul nostru, sute şi mii de pătăranii, vorbe de duh, şoapte,
scurte lăcrimări într-un colţ de basma. Fireşte, marea fier¬
bere ce se petrecea în jurul meu depăşea mintea unui copil,
dar îmi plăcea să asist la acest teatru nesfârşit, cu cortina
veşnic ridicată, îmi plăcea atât de mult, încât chiar şi iarna,
când veneau la mama femei cu torsul, ori când intra câte o
vecină să-i tragă cărţile, pentru că mama ştia să ghicească,
de fiecare dată mă pomeneam cu urechea ciulită şi patima
asta pentru pătăraniile lumii mi-o fi rămas, cred, încă de
pe vremurile când mergeam cu mama de mână pe uliţele
satului.
— Hei, Sofiţă dragă, d-apoi ce nu treci şi pe la mine să
mă vezi ce fac?!
Şi iară ne oprim, şi mai intrăm într-o ogradă, ne mai
aşezăm pe-o prispă, şi, după ce se vorbea de câte în lună
şi-n stele, pentru că aşa e firea moldoveanului - a le lua pe
toate pe departe, cu cât mai pe departe, cu atât mai bine; şi
tot aşa, din una în alta, se ajungea şi la copilul ce se ţinea
de fusta mamei.
— Sofiţă dragă, d-apoi aista al cui să fie?
Mama zâmbeşte puţin jenată, abia cu colţul buzelor,
pentru că glumele sunt glume, iar copiii ei rămân a fi copiii
ei, şi ochii lumii, o, aceşti ochi ai lumii...
— Al meu, al cui să fie...
— Da ce-o păţit că n-are dinţii dinainte? O fi dormit cu
mămuca pe cuptor?!...
21
Mama râde şi n-o lasă să-şi ducă proasta glumă până la
capăt:
— Nu, că el cu mămuca nu doarme, el îşi are cuptorul
lui...
— Păcat că şi-o pierdut dinţii... încolo - frumuşel cum
nu se mai află...
Odată, când ne întorceam de pe undeva, ţin minte că
am întrebat-o pe mama ce i-a venit mătuşii celeia să spună
că-s frumos.
Mama s-a oprit foarte mirată:
— Da de ce să nu zică aşa?
— Care frumos când, nu vezi? - şi fruntea, şi nasul, şi
obrajii mi-s numai pistrui...
Mama a râs atunci pe marginea aceea de drum - a râs
încet, îndelung, cum n-o mai văzusem până atunci să râdă.
Toată ziua ceea a umblat senină, dragostea ei pentru mine
creştea ca o pâine de grâu curat. Mai apoi, când o vedeam
gătindu-se să plece pe undeva, o rugam să mă ia şi pe mine.
Şi mă lua, colindam satul în lung şi în lat, stăteam răbdător
ore întregi, aşteptând când vor ajunge cu vorba şi la mine,
iar când, în cele din urmă, eram şi eu întrebat de câte ceva,
nu ştiu cum se făcea că orice aş fi zis, porneau a creşte zâm¬
bete în jurul nostru.
— Să-i rămâie de cap! ziceau cumătrele şi, pesemne, o
fi spus-o vreuna într-un ceas rău, pentru că patima de-a
vedea o lume senină în jur mi-a rămas pentru totdeauna.
22
2
Cu toate că eram patru copii în familie, nu atât patru
eram, cât doi şi iară doi. Atunci când eu şi sora Aniuta,
mai mare cu doi ani decât mine, am ajuns buni de şcoală,
ceilalţi doi fraţi erau de acum flăcăi ieşiţi în sat. Pavel se şi
însurase, făcea armata, iar Gheorghe, cu doi ani mai mic,
zbârnâia să se însoare şi el. Tata - când la deal, când în
cărăuşie, chirie, mama nu-şi afla locul, căci toată gospodă¬
ria era pe capul ei, iar noi, cei mici, lăsaţi de capul nostru,
o duceam de minune în acea frumoasă împărăţie care se
numeşte copilărie...
Câteva veri ne-am tot jucat, copiii din mahala, lângă bi¬
serica cea veche şi ţin minte că eram în mare cinste între
tovarăşi, căci, micuţ fiind, mă puteam strecura prin gra¬
tiile de la fereastră înăuntrul bisericii să smulg două-trei
fire aurite din nişte odăjdii preoţeşti vechi, aşternute pe-o
măsuţă în altar. Era o întreprindere riscantă, pentru că se
întâmpla să dea peste noi moş Andrei, clopotarul. Copiii,
de obicei, se risipeau fuga pe la casele lor, lăsându-mă sin¬
gur în biserică, şi eu stăteam până venea tata să mă scoa¬
tă, pentru că, umflat de atâta plâns, nu mai puteam ieşi pe
acolo pe unde intrasem.
Din păcate, tovarăşii mei de joacă erau de seama suro¬
rii - care cu un an, care cu doi, care cu trei ani mai mare
şi, tocmai când îmi era lumea mai dragă, mă pomenesc la
un început de toamnă buhăind lângă poarta şcolii. Stăteam
trădat şi uitat de lume, tovarăşii mi s-au dus să înveţe al¬
fabetul, pe când eu abia împlinisem cinci ani. In începutul
23
cela de toamnă, ţin minte, mama meliţa nişte cânepă lângă
gard şi am tot bocit eu zi de zi lângă meliţa ei până ce a
răzbit-o pe biata mamă. Şi-a scuturat umerii de colb, şi-a
pus un alt bariz, m-a luat de mână şi a pornit cu mine spre
şcoală.
Director al şcolii era unul Rusu, soţia lui - tot învăţă¬
toare, se numea Rusoaica, şi mama se avea de bine cu Ru¬
soaica ceea, precum se avea de bine cu lumea întreagă. Ce-o
fi tot vorbit mama cu soţia directorului nu ştiu, pentru că
am rămas să aş-tept la poartă, dar s-a întors mama mult
mai veselă decât a intrat. în aceeaşi seară, fratele Gheor-
ghe s-a apucat să mă tundă cu un foarfece mare, făcut la
ţigani pentru tunsul oilor, dar, înainte de a mă tunde chi¬
lug, bădica Gheorghe mai întâi m-a tuns „polcă”, pentru că
visa să-şi însuşească vreo câteva meserii mai importante,
inclusiv frizatul, şi, neavând clientelă, învăţa meseria asta
pe căpăţâna mea, făcându-mă să stau înţepenit câte trei
ceasuri pe un scăunaş josuţ, până când i se făcea mamei
milă de mine şi, smulgând foarfecele din mâinile fratelui,
termina tunsoarea aşa cum se pricepea ea.
Primul meu mare necaz la şcoală a fost că nu mă pu¬
team aşeza singur în bancă - sora împreună cu prietenele
sale puneau mâna şi mă aburcau sus. A fost bine o lună şi
ceva, dar mai apoi au venit lungile ploi de toamnă - şi eu
nu cred să existe pe faţa pământului un alt loc unde toam¬
na ar fi mai gloduroasă decât în Horodişte. Cât despre
încălţăminte - din douăzeci de elevi, poate unul sau doi să
fi avut încălţări cumpărate de la târg anume pentru dânşii -
încolo, purtau opincuţe, felurite vechituri, se întâmpla câte
24
unul să se repeadă desculţ şi tremura o jumătate de zi lângă
sobă până îi venea sufletul la loc.
Pentru că nu aveam nici eu cu ce mă încălţa, mi-a găsit
mama de pe undeva nişte vechituri, mult prea mari pentru
mine, şi, când mă înglodam cu ele în mijlocul drumului,
nu puteam răzbate nici la şcoală, nici să mă întorc acasă şi,
atunci, tata ce s-o fi gândit - las’ că facem noi altfel.
într-o dimineaţă, când era vremea de dus la şcoală, şi-a
luat căldările, pentru că trebuiau adăpate vitele. Mi-a stri¬
gat să ies pe prispă, de pe prispă m-a luat în spinare şi, mer¬
gând cu căldările deşarte spre fântână, le lăsă lângă colan
şi, mai făcând două-trei sute de paşi, mă descărcă în pragul
şcolii.
Mi-ar plăcea grozav să zic că am fost unul dintre cei
mai buni elevi, dar adevărul, sfântul adevăr, stă alături, fă-
cându-mi cu degetul, şi zice: nu cumva să spui una ca asta.
Aveam un scris pocit, literele se risipeau în rând ca stâlpii
dintr-un gard vechi - care vine înainte, care fuge pe spate
şi rară literă să se nimerească a fi fost pusă temeinic la lo¬
cul ei, iar scrisul frumos era pe atunci calitatea supremă a
elevului şi a trebuit să curgă multă apă pe Nistru până ce
literele mele, aşa pocite cum le-a fost dat lor să fie, au înce¬
put să aibă şi ele rostul lor.
Şi nici cu aritmetica nu stăteam tocmai bine. Socoteam
pe atunci cu beţişoare pe care ni le făceam noi singuri din
crenguţe de vişin sau de cireş. Le aşezam unul lângă al¬
tul, le legam snopi a câte zece, a câte douăzeci, şi eu multă
vreme nu puteam înţelege: dacă douăzeci de beţişoare şi
cu altele douăzeci fac patruzeci, iar tu a doua zi, venind la
25
şcoală, pierzi o bună parte din beţişoare, cum se face că
totuşi 20+20=40?!
Ne-a fost învăţător în primele clase Pavel al Gafiţei,
feciorul unei vecine, flăcău nalt şi frumos, care, pe lângă
toate, mai avea şi un scris de mai mare dragul. Mai ales
mă înduioşa cum scria el litera „D” din numele meu de fa¬
milie, completând catalogul. Nu ştiu cum, dar mi se pă¬
rea mie atunci, ba mi se mai pare şi acuma, că în modul
învăţătorului de a scrie numele elevului în catalog răzbate
un fel de atitudine a dascălului faţă de ucenicul său. Pavel
al Gafiţei, credeam eu atunci, n-are decât să scrie cât mai
frumos litera „H” din Harabagiu, acesta fiind numele lui.
Apoi, credeam eu, învăţătorul ar mai fi putut să scrie fru¬
mos numele de familie ale rudelor, ale celor mai buni elevi,
dar să meşteşugeşti un asemenea „D” pentru unul care nici
la scris, nici la beţişoare, nici la trântă nu face mare treabă?!
După primele patru clase, familia noastră s-a mutat cu
traiul în alt sat şi l-am pierdut pe Harabagiu pentru multă
vreme. Iată însă că peste treizeci şi ceva de ani, locuind de
acum la Moscova, deschid într-o dimineaţă cutia poştală
şi de printre scrisori mi-a luminat deodată un plic cu acel
nemaipomenit „D” din depărtata copilărie. M-am bucurat
nespus şi mândru am fost de faptul că firea le-a rânduit pe
toate în aşa fel, că, oricât şi oriunde l-ar mâna soarta pe om
în nesfârşitul său calvar pământesc, scrisul îi va rămâne
pururea acelaşi.
26
3
Să ne întoarcem însă la vechea noastră şcoală din
Horodişte. învăţam scriind cu grafit pe-o placă - scrii şi
ştergi cu mâneca, iară scrii şi iară ştergi, pentru că bani
pentru caiete şi creioane rar cine avea. Manualele erau şi ele
un adevărat blestem al copilăriei. în clasa a doua ori a treia,
am rămas fără cartea de citire. Târziu, aproape de Crăciun,
vine învăţătorul Pavel cu un clit de manuale şi ne spune să
aducem bani de acasă - cam câte cinci lei costa manualul.
Era un an greu, dar lumea se trăgea la carte şi azi doi copii
aduc bani şi seara se întorc cu manualul în trăistuţă, mâi¬
ne mai vin doi cu câte cinci lei şi clitul scade, se topeşte ca
zăpada în pragul primăverii, iar eu vin zi de zi şi tac chitic
când intră învăţătorul cu manualele în clasă; tac când le
duce, pentru că iarna, după cum se ştie, găinile nu se prea
ouă, iar ouăle erau singura avere a mamei şi, atunci când nu
avea ea parale, nu aveam nici eu de la cine cere.
Vreo săptămână şi ceva n-am mai învăţat nimic. Acasă
tot aşteptam, poate, mama, vorbind cu tata, va pomeni de
manual; la şcoală mă rugam în gând Domnului să nu mai
vină atâţia cu bani, poate îmi rămâne şi mie manual până
la urmă, dar vremea trecea şi uite că ieri au fost patru, azi
au rămas numai trei, apoi au rămas numai două. Şi într-o
zi, când încă un cineva a adus un bănuţ şi Harabagiu s-a
dus în fundul clasei de i-a dat manualul, întorcându-se şi
trecând pe lângă banca mea, a şovăit o clipă din mers. Cu
o mişcare largă, omenească, a aruncat ultimul manual pe
bancă, în faţa mea, şi am rămas să port pentru toată viaţa
culoarea, mirozna şi foşnetul acelei cărţulii.
2 7
***
Şi iară mă întorc cu gândul la mama.
Rareori, când o visez, o văd stând pe un scăunaş josuţ,
la gura vetrei, punând pe foc, şi lumina acelei vetre tot flu¬
tură şi flutură pe chipul ei îngândurat. E poate visul cel
mai tulburător, pentru că lumina acelei vetre şi chipul ma¬
mei formau un tot întreg al vieţii noastre, şi, atunci când
s-a stins mama, sub povara nesfârşitelor griji ale casei, s-au
stins toate sub acoperişul cela de paie. Mult aş fi vrut să-i
pot întinde o mână de ajutor, de aici, din azi, dar viaţa ei
a rămas pecetluită cu tot zbuciumul, cu tot amarul unui
destin împlinit şi, pentru că i-am fost mezin şi mi-a fost
dat să fiu martorul acelei vieţi, am să caut să schiţez măcar
în câteva rânduri cam ce-o frământa pe mama atunci, în
primii noştri ani de şcoală.
Masa era grija ei dintotdeauna şi, când o vedeam pe-o
clipă furată de gânduri, ştiam că se gândeşte cu ce să ne
hrănească deseară şi ce să ne facă de mâncare pentru a
doua zi. Era una din grijile ei veşnice, pentru că, într-ade-
văr, ia cearcă tu, pornind de la cartofi, fasole, puţină făină
şi puţin frupt, să hrăneşti un an de zile şase suflete în aşa
fel, ca să se scoale sătule şi mulţumite de la masa ta. Apoi
urmau ploile, vânturile, veşnicele presupuneri cum vor fi
semănăturile - se va putea rupe ceva de la gură pentru a
acoperi din cele datorii ale casei ori nu se va putea.
După grija pâinii celeia de toate zilele venea grija sufle¬
tului, precum după şase zile de lucru vine duminica, ziua
când horodiştencele se duc cu colaci frumoşi, cu neamurile
28
şi cu copiii la biserică, dar, vai, iar răzbat grijile vechi, pen¬
tru că colacii frumoşi, după cum se ştie, pot fi copţi numai
din făină picluită, aşa-zisa fruntea făinii, iar tata nu aducea
cu niciun preţ făină picluită de la moară, spunând că popii
mai bine o să-i priască colaci din făină rădăvoaie.
După grijile sufletului, veneau grijile casei, pentru că,
trăind într-un sat de oameni ca Horodişte, trebuie să cauţi
să fii şi tu în rând cu lumea. De Crăciun şi de Anul Nou,
trebuie să ştii a primi frumos colindătorii şi semănătorii,
pentru ca în alt an să nu-ţi vezi casa ocolită de Pocroave,
trebuie să poţi face faţă musafirilor, oricâţi ţi-ar fi venit,
pentru că neamuri aveam destule pretutindeni; când e joc
în sat, copilul tău trebuie să fie în rând cu lumea, pentru că
altminteri te prinde a vorbi satul de rău.
Satul - iată încă una din marile griji ale mamei, pentru
că nu întotdeauna îi plăcea ei ceea ce îi plăcea satului şi nu
totdeauna găsea că e bine ceea ce bine i se părea satului.
Căuta să tot ghicească pe la cine şi-o fi petrecând fratele
Gheorghe nopţile, pe care din fetele satului ar fi primit-o
de noră, iar de care nici nu voia să audă; cu cine din viţele
neamului ar fi putut să se încuscrească, iar cu cine nici vor¬
bă nu putea fi. Aici însă îl avea de rival pe tata, şi de acum
toate grijile se concentrau în jurul tatei. Cam pe când se va
întoarce el din cărăuşie, câţi din bani s-ar putea întâmpla
să-i bea, iar câţi ar trebui să-i aducă acasă; pe ce drumuri şi
la ce oră va intra cu trăsura în sat, pe la ce poartă s-ar putea
întâmpla să oprească trăsura înainte de a ajunge acasă şi,
vai, o frigea, sărmana, grozav la inimă, pentru că cei doi
căluţi ai noştri veşnic rodeau ba dintr-o poartă, ba din alta.
29
Căpetenia tuturor grijilor însă era fratele Pavel, care
abia se însurase, îşi făcuse casă la marginea satului, sub
pădure, şi în acelaşi an a fost luat la armată. într-un anu¬
mit fel, Pavel, ori, cum îi ziceam eu şi sora, bădica Pavel,
era mândria întregii noastre familii. înalt, isteţ, mândru,
făcuse câteva clase la liceul industrial din Soroca, primea
bursă, dar, nervos şi plin de ambiţii ca şi tata, la prima notă
mai coborâtă, care îl lipsea pe un anumit timp de bursă, s-a
înfuriat pe toată Soroca şi a lepădat liceul. Fireşte, întors în
sat, avea o mare trecere la fete, iar când un horodiştean are
trecere la fete, nu se poate opri până nu se însoară.
I s-a nimerit să facă armata la Bucureşti, într-un regi¬
ment de gardă regală. A fost vai şi amar de pielea lui, pentru
că, dacă armata la români era numai muştruluială şi băta¬
ie, apoi ce-i aştepta pe recruţi într-un regiment de gardă
regală! Sergenţii din Oltenia se topeau de-a fi dat la brazdă
basarabeni cu pretenţii de demnitate teritorială. Bietul bă¬
dica Pavel, în primele trei luni, nici măcar nu se răspundea
că este viu, apoi prinse a trimite câte două rânduri întinse
pe-o carte poştală, cum îşi înşiră, de obicei, gospodinele
albiturile pe sârmă, pentru că, într-adevăr, ce poate scrie
un recrut acasă? Of şi iar of.
Mai în iarnă a trimis prima fotografie. Avea ţinută fru¬
moasă - haine albastre, mănuşi albe, capelă. Din nenoro¬
cire, coiful cela ţuguiat îl purta vară şi iarnă. Vara mai era
cum era, dar ce te faci iarna cu o tichiuţă ţuguiată care abia
ţi se ţine pe creştet? Mi-1 închipuiam cum stă iarna de gar¬
dă - mănuşi albe de bumbac, care or fi fiind ele frumoase,
dar căldură, mă rog, nu prea ţin, apoi coiful cela ţuguiat.
30
O fi adunat şi o fi tot adunat la frig, până ce într-o noapte,
când făcea de serviciu la palat, a scăpat arma din mâini şi
carabina ceea, cum venea de-a dura pe nişte scări, s-a lovit
cu patul în treapta de ciment şi i-a crăpat patul ori nu mai
ştiu ce i-o fi plesnit acolo. Ei, şi, dacă soldaţii mâncau bătaie
numai pentru faptul că luciul bocancului nu cobora până
la buza călcâiului, ce să mai vorbim de un asemenea caz
excepţional, când îi cade santinelei arma din mână? Şi încă
unde - la palat!
Un străjer a bătut noaptea la fereastră, ne-a sculat din
somn să ne spună că s-a telefonat de la Bucureşti, căci toc¬
mai se pusese telefon la primărie. Ne-au sunat de la un spi¬
tal militar şi-au comunicat că fruntaşul Pavel Druţă e în
pericol de moarte şi ar trebui ca cineva din cei apropiaţi să
vină de urgenţă la spital. Sfinte Dumnezeule, cât plânset,
cât bocet a mai văzut atunci casa noastră!
De dus însă nu s-au putut duce, pentru că nu s-au putut
înţelege cine anume să se ducă. Cumnata Ileana susţinea
că numaidecât ea trebuie să plece, dar mama, care nu prea
avea ochi s-o vadă, zicea că n-are ea ce căuta acolo - auzi
tu, a trăit o jumătate de iarnă cu dânsul şi de acum vrea
să urce în tren şi să plece, pe când ea, care l-a născut şi l-a
purtat în braţe, să stea acasă aşteptând noutăţile pe care i
le va aduce nora?
Nu aveau, apoi, bani de drum. Nici cumnata, nici tata
nu avea, deoarece biletele de tren costau mult - trebuia să
vinzi o vită de la casă, pentru ca doi oameni să facă drumul
până la Bucureşti, iar vita cum s-o vinzi tu când nici aşa nu
prea ai ce lega la iesle?...
31
De altminteri, bătaia ceea, precum şi febra care a ur¬
mat-o, părea să-i fi prins bine lui bădica Pavel. Ieşind din
spital, a lăsat-o mai moale, iar lăsând-o mai moale, a fost
înaintat în grad, a ajuns caporal şi a nimerit la locuri mai
bune. în anul următor făceau de gardă recruţii, iar el mai
pe la stadioane, mai pe la Calea Victoriei, mai pe la Teatrul
Naţional în zilele de premieră, mai pe la marile librării din
capitală.
Avea patima cititului, apoi o fi ajuns a se înţelege cu
proprietarii librăriilor pe la care trăgea adesea. De două ori
pe an, la Paşti şi la Crăciun, când venea în concediu, aducea
câte o valiză de cărţi.
Erau nişte ediţii de format mic, cu copertă moale, co¬
lorată, şi toate romanele celea, cum am aflat mult mai târ¬
ziu, se numeau „literatură de bulevard”. A fost primul meu
ospăţ literar, şi, pentru că cumnata Ileana se temea să doar¬
mă singură cât făcea bădica armată, eu eram tocmit să mă
duc serile pentru a dormi acolo, în casa lui. Cum ajungeam,
prindeam o cărţulie de coadă, mă ascundeam în fundul
cuptorului şi dă-i nainte cu cititul.
Mai ales mă copleşea seria de romane „Femei celebre”.
Le înghiţeam cu nemiluita, iar dacă multe din cele ce se
petreceau acolo nu prea erau de mintea unui copil, eu lu¬
necam uşor peste locurile mai delicate, căutând ceea ce mi
se părea mie mai interesant - care şi pe care îl urmăreşte,
când şi unde l-a găbjit, cine şi pe cine l-a pocnit în cap cu
bastonul cela lustruit.
32
4
Concediile erau scurte pe atunci - cinci, şapte, zece zile.
Şi iar se întorcea bădica la regiment şi noi rămâneam în
aşteptare. Primirea şi expedierea scrisorilor era un ritual
aproape sfânt. După câte îmi aduc aminte, era pe vremea
ceea câte un poştaş pentru două-trei sate. Noi aveam un
poştaş împreună cu Plopii ori cu Sudarea, pentru că aceste
trei sate veşnic se mâncau ele înde ele, împerechindu-se ba
aşa, ba altmintrelea.
Pe atunci, factorul poştal era un înalt funcţionar de stat,
avea cal, trăsură, şi de împărţit scrisorile pe la case nici vor¬
bă nu putea fi. Venea o dată pe zi cu ele la primărie şi cine
era de faţă îşi primea scrisoarea - celelalte erau vărsate îna¬
poi în geantă, poştaşul urca în trăsură şi pleca, urmând ca
de abia a doua zi să mai vină o dată la primărie, pentru a-i
striga pe acei ce aveau scrisoare.
Toamna şi primăvara, când drumurile rămâneau des¬
fundate, el ajungea la Horodişte seara târziu, uneori chiar
pe întuneric. Mama se pricepea ca nimeni altul să pescu¬
iască scrisorile fratelui - ori se repezea ea însăşi, ori po¬
runcea prin cineva, dar, în cei trei ani cât a făcut bădica
armată, nu ţin minte ca măcar una din scrisorile lui să nu
fi găsit pe careva de-ai noştri la primărie. Mama ar fi murit
de durere dacă ar fi aflat că a fost o veste de la Pavel şi nu
ne-a găsit pe niciunul. Cineva dintre marii scriitori afir¬
mase că primul copil provoacă un fel de nebunie în viaţa
părinţilor şi mă tem că, în Horodişte, această afirmaţie se
adeverea în modul cel mai strălucit.
33
Fiind încă prea mic, iar primăria prea departe, până la
o vreme, am fost scutit de corvoada scrisorilor, dar a venit
într-un sfârşit de primăvară o zi când mama ori că spăla,
ori că avea ceva de copt, dar nu se putea repezi la primă¬
rie după scrisoare şi nici nu avea prin cine porunci. Pe de
altă parte, avusese nişte vise urâte - visele, presimţirile de
tot felul erau o carte a ei pe care ea nu mai ostenea s-o tot
frunzărească şi, încurcată de toate astea, m-a întrebat: poa¬
te mă reped la primărie. Eu, fireşte, am zis că nu mă duc,
pentru că unde s-a văzut un copil în Horodişte să se ducă
îndată cum este trimis undeva. Mama n-a stăruit, dar a
durut-o că n-am vrut să mă duc. Am văzut cum au trecut
peste fruntea ei norii unei grele amărăciuni. Şi, pentru că
a durut-o, dar n-a stăruit să mă mai trimită o dată, s-o fi
trezit ruşinea în mine şi am început a aduna obielele, sfo¬
rile, mănuncheşele de paie pe care le puneam sub talpă să
nu mă ajungă frigul la picioare - era o ceremonie lungă şi
plictisitoare de moarte încălţatul, pe vremea ceea.
Mă grăbeam, pentru că, până la primărie, aveam a tre¬
ce printr-o râpă, zisă râpa Pacheloaiei, o prăpastie adân¬
ca, plină cu tufe de boz, cucută şi gânduri rele. Primăvara
şi toamna, locul cucutei şi al bozului îl ţineau renumitele
gloduri ale Horodiştei şi, când preotul la biserică, în pre¬
dicile duminicale, prevenea lumea cam ce i-o fi aşteptând
pe păcătoşi în lumea cealaltă, eu mă duceam cu gândul la
râpa Pacheloaiei.
încolo am trecut-o, de bine, de rău. Se vedea de care
creangă să te prinzi, unde să pui piciorul, dar, cât am tot
stat la primărie aşteptând scrisoare, a început a se întune-
34
ca, iar poştaşul nu se mai arăta. începuseră să se aprindă
luminile în sat când în ograda primăriei a intrat un cal
roib, aburind de cale lungă.
S-a întâmplat însă ceva, pentru că, în loc să împartă
scrisorile, poştaşul a intrat mai întâi la primar, apoi a fost
trimis un străjer după preot. Părintele trăia pe undeva pe
aproape. A venit, bătrân şi obosit, cu o cosiţă de plete că¬
runte, legate nod la ceafă, a citit o hârtie adusă de poştaş,
şi-a descoperit creştetul şi a rostit o rugăciune acolo în pri¬
mărie, stând cu faţa spre răsărit, dat fiind că n-a găsit pe
pereţi nicio icoană. Oamenii, îngrijoraţi, şi-au descoperit şi
ei creştetele, murmurând rugăciunea în urma preotului, şi
de la dânşii am aflat eu noutatea - murise, în ziua ceea, la
Bucureşti, patriarhul.
Nu mai ţin minte dacă am avut noi în ziua ceea scrisoa¬
re sau n-am avut. Ştiu că veneam fuga spre casă să-i comu¬
nic mamei noutatea şi, în râpa Pacheloaiei, fiind de acum
întuneric, m-am înglodat, am căzut şi iară m-am înglodat,
aşa încât nu mai puteam scăpa din iadul cela. Când, în cele
din urmă, am răzbătut sus, pe muchia dealului, şi am zărit
între crengile vişinilor, luminând, cele două ferestre ale ca¬
sei noastre, eram fericit.
In graba cea mare nu mă mai uitam pe unde calc şi,
când am ajuns în prag, mi s-a făcut ruşine să mă arăt celor
mari aşa prăpădit şi plin de glod cum eram. Am chemat-
o pe mama în tindă şi acolo, în întuneric, i-am şoptit că
a murit patriarhul. Ţin minte cum au înlemnit, pe trupul
meu, mâinile mamei pornite a mă dezbrăca. A suspinat
adânc, înduioşată, căci era evlavioasă şi, duminicile, când
35
se ducea la biserică şi mă lua şi pe mine, preotul, rugân-
du -se pentru toţi cei rătăciţi pe mări şi oceane, pentru cei
ce zac pe câmpul de lupă, pentru cei ce se sting pe patul
suferinţelor, se ruga şi pentru cler în frunte cu patriarhul.
A doua zi nu mai aveam nici eu cu ce mă îmbrăca, nici
cu ce mă încălţa, pentru a mă duce la şcoală, căci toate câte
erau ale mele se uscau încă pe sobă, după ce au fost spălate
de mama. Voiam însă la şcoală cu orice preţ şi mama a scli-
puit pe ici-colo câte-o vechitură, tata a luat căldările, zicând:
„Hai, te mai duc o dată, numai vezi să pui la socoteală atunci
când va fi de plată”. M-a luat de pe prispă şi eu pluteam în
lungul ulicioarei, având la şold o traistă cu două caiete, două
manuale şi o poezioară compusă la moartea patriarhului.
Nu ţin minte cui şi de câte ori să-i tot fi citit eu poezioa¬
ra ceea - pesemne, am citit-o destul, pentru că slava, acel
val de uimire şi zavistie ce însoţeşte orice creaţie autentică,
a început a se răspândi prin Horodişte, în ciuda gloduri¬
lor şi a lipsei de încălţă-minte a populaţiei. După amiază,
tocmai când îmi făceam, lipit de sobă, lecţiile, au venit şi
m-au strigat să ies afară doi băieţi ai vecinului nostru Gu-
rămultă. Erau de acum holtei mari, umblau pe la fete, dar îi
interesa, nu ştiu prin ce fel, poezia. Pentru că aveau ciubo¬
tele pline de glod, nu au vrut să intre în casă şi mi-au zis să
ies afară cu poezie cu tot. într-o clipă am fost la ei şi de pe
prispa casei am citit acea tristă baladă. Nu ţin minte ce era
scris acolo, dar, printr-un joc ciudat al întâmplării, primele
două versuri mi-au rămas în memorie până astăzi:
Tu, Miron, cât ai trăit,
Multe lucruri ai gândit...
36
Mă mir ş-acuma - ce mi s-o fi năzărit mie atunci, în
noaptea ceea, de m-am apucat a scrie versuri? Şi de unde
puteam eu să ştiu că versurile se compun? La noi în casă, în
afară de manuale şi o cărticică de rugăciuni, alte cărţi nu ţin
minte să fi fost. „Femeile celebre” au ajuns prin Horodişte
mult mai târziu. Poate ciupisem câte ceva din micuţa bi¬
bliotecă a şcolii, adunată cu grija învăţătorilor - erau câte¬
va serii în scoarţe gălbui: „Căminul cultural”, „Biblioteca
pentru toţi”. Poate fratele Gheorghe mă molipsise, pentru
că a adus într-o seară o carte ce se numea „Genoveva...”
şi nu mai ştiu ce acolo, o legendă romantico-sentimenta-
lă care cutremurase inima mamei pe mulţi ani înainte, iar
ceea ce o cutremura pe mama mă cutremura, fireşte, şi pe
mine. Poate venise totul din Arioneşti - un sat frumos de
pe malul Nistrului. Tocmai în anii ceia, un fiu de pădurar
a împuşcat în pădure o fată - era prima lui dragoste şi a
împuşcat-o din gelozie. Arioneştii, un sat mare, cu tradiţii,
a fost zguduit şi, nu mult după înmormântarea fetei, a por¬
nit prin Câmpia Sorocii un cântec al arioneştenilor despre
fata ceea. M-o fi uimit poate mecanismul prin care un sat
de oameni răspunde cu un cântec la un foc de armă, iar
cântecul se dovedeşte a ţine mai mult decât un foc de armă
şi chiar mai mult decât o viaţă de om. Poate însă au pornit
toate de la mâinile mamei, atunci când, dezbrăcându-mă,
au înţepenit pe trupul meu.
Oricum, poezia a plăcut grozav celor doi fraţi Gură-
multă. Unul din ei chiar m-a îndemnat s-o pun în plic, s-o
trimit mitropoliei la Bucureşti.
37
— Ş-ai să fii răsplătit, măi Ionică, ş-ai să fii cinstit cum
nici prin cap să-ţi treacă!
Nu ştiu cum, dar nu mi-a plăcut mie atunci sfatul
fraţilor Gurămultă. Mi s-a părut oarecum înjositor pen¬
tru poezie s-o trimit să-mi aducă bunăvoinţa cuiva, şi azi,
cu toate că au trecut de atunci ani mulţi şi grei, rămân la
aceeaşi părere.
5
Cu toate că pământurile Horodiştei erau bune, un cer¬
noziom bun şi gras, pământul grădinii noastre era numai
lut amestecat cu piatră - şi nu atât lut proaspăt de lutărie,
cât lut care fusese odată scos, mestecat cu paie, făcut lam-
paci şi zidit. Vorba cântecului: vreme trece, vreme vine, şi
iată vă vreo câteva rânduri de case, cândva ridicate, au stat
cât au stat în văzul lumii, au crescut pe cine au avut a creşte,
au aşteptat pe cine au avut a aştepta şi, după ce şi-au tră¬
it traiul, au ajuns să zacă în ţărâna grădinii noastre, astfel
încât primăvara, când tata punea cartofi, plugul scotea din
pământ bucăţi de sobe, muchii de hornuri, cărămizi din
cine ştie ce cuptoare. Ultima casă risipită a fost casa bunici¬
lor, iar atunci când am început şi eu să-mi caut neamurile,
puţine de tot au mai rămas prin Horodişte.
Cea mai apropiată de noi era mătuşa Vasiluţa, sora mai
mică a mamei, copila trimisă cândva pe glod la Slobozia.
Aducerea mamei înapoi în Horodişte era într-un fel şi iz¬
bânda ei. O vreme se zice chiar că a trăit la noi, pe urmă
s-a măritat în Sudarea cu un om blajin şi cuminte, cu unul
38
Zânei Jitaru, dar nu aveau copii, şi noi într-un anumit fel
rămâneam a fi şi copiii ei. Sudarea era aproape, vreo patru-
cinci kilometri prin pădure, iar casa mătuşii venea chiar
la marginea satului şi, deseori, eu şi soră-mea, când ni se
făcea lehamite de viaţă, iar copiilor, întocmai ca şi celor
mari, deseori li se face lehamite de toate, porneam încet
prin pădure şi numai ce se pomeneşte mătuşa cu doi mu¬
safiri intrând prin fundul ogrăzii, căci pe acolo ne aducea
drumul din Horodişte.
— O-o-of, neamurile mele, nemurele...
Celelalte surori ale mamei se măritaseră prin sate mai
îndepărtate - Moşana, Şalviri, Chetrosu. Dintre fraţii ma¬
mei, Pavel, cel mai tânăr, a căzut în Primul Război Mondi¬
al, iar alţii doi trăiau cu noi în Horodişte - naşul Vanea şi
naşul Petrea, pentru că îmi erau amândoi naşi. Pe naşul Pe-
trea îl ţin minte abia-abia, căci era bătrân de tot pe atunci.
Avea în jurul lui o împărăţie întreagă de copii, nepoţi,
strănepoţi, aşa încât mama, alături de dânsul, părea a fi
una din fiicele lui şi nu-mi venea deloc a crede să-i fie soră.
Pe naşul Vanea, în schimb, îl ţin bine minte. Josuţ de
statură, bine legat, păr negru, frumos, pieptănat cu cărare,
şi inimos cum nu se mai poate. După moartea bunicului,
naşul Vanea, într-un anumit fel, rămăsese capul Tver-
dohlebilor; capul unui neam risipit prin lume, dar care mai
sufla încă atâta vreme cât sufla bunica.
Se căsătorise naşul Vanea cu una Zinovia, o văda¬
nă înstărită de acolo din sat, dar nu aveau copii. Trăiau
necununaţi, pentru că naşa avea pensie pentru primul băr¬
bat, căzut în război, şi nu voia să-şi piardă pensia. Oricum,
39
se vorbea prin sat că naşul Vanea pusese mâna pe-o avere
destul de bunicică şi ajunsese, pare-mi-se, cel mai înstărit
din neamul Tverdohlebilor.
Tata nu prea avea ochi să-l vadă, pe când naşul Vanea
nici că voia să audă de răzeşul cela de pe malul Nistrului,
şi biata mamă o jumătate de viaţă s-a zbătut între aceste
două puteri diametral opuse. Tata o cam bătea şi, deseori,
când întrecea măsura, biata mamă se rupea din mâinile lui
şi, aşa cum era, se ducea până la marginea satului la naşul
Vanea, căci altul n-avea cine s-o apere. Odată a venit la el
pe ploaie, în puterea nopţii, şi naşul Vanea a primit-o, a
mângâiat-o, a liniştit-o, apoi a urcat călare, a venit la tata
în zori de zi şi s-a iscat o sfadă, că s-a adunat o jumătate de
sat în ograda noastră. Dar nu s-au bătut, pentru că naşul
Vanea îl ştia pe tata mai voinic, iar tata se temea că, dacă îl
atinge, Horodiştea toată o să-i sară în cap. Se duşmăneau
cum nu se mai poate şi oamenii ziceau: măi, o moarte de
om mocneşte acolo între Pentelei şi Vanea Siomoaiei.
Viaţa obişnuieşte însă a depăna destinele fără a ţine
prea mult seama de cele ce se vorbeau prin Horodişte şi
sfârşitul acelei învrăjbiri a fost atât de neaşteptat, încât nici
prin gând să-ţi treacă. Intr-o iarnă, aşa, cam pe după Anul
Nou, naşul Vanea s-a îmbolnăvit. Avea nişte fierbinţeli atât
de mari, încât îşi pierdea întruna cunoştinţa. L-au dus la
spitalul din Zguriţa, vreo treizeci şi ceva de verste, căci spi¬
talul era departe, şi peste câteva săptămâni a murit acolo,
în spital.
Atunci s-au adunat, pare-mi-se, pentru prima şi ulti¬
ma oară în casa noastră, toate surorile mamei. Suna sticla
40
în ferestre de atâta bocet, căci glasuri le-a dat Dumnezeu
cu nemiluita. După ce se săturau de bocit, se aşezau gră¬
măjoară pe cuptor, la cald, toate şase, îşi dregeau glasurile
cu pâine şi bucăţele mici de slănină tăiate de mama într-o
farfurie, apoi începeau a şopti ele înde ele. Durerea pen¬
tru frate, fireşte, era o mare şi necruţătoare durere, dar mai
rămânea în urma lui o bună avere şi, neavând copii, ajun¬
seseră bietele mătuşi a râvni fiecare la partea ei. Problema
cea mare însă era: unde va fi înmormântat naşul - acolo, la
Zguriţa, ori aici, în sat. De Zguriţa mătuşile nici nu voiau
să audă, începeau iar a boci cum li se pomenea de Zguriţa.
Vorba e că naşul Vanea murise de tifos exantematic şi
autorităţile interziceau transportarea sicriului, pentru a
evita o epidemie. Nefiind însă naşul cununat, mătuşile pu¬
teau deveni moştenitoare numai în cazul când răposatul
ar fi fost adus în Horodişte, ca să ia şi ele parte la înmor¬
mântare. Dacă îl înmormântau la Zguriţa, averea rămânea
naşei Zinovia. în sfârşit, trebuie s-o întreb odată pe mătuşa
Vasiluţa, poate mai era ceva pe acolo, dar ştiu că se ajunse¬
se la culme. Naşul zăcea mort la Zguriţa, afară viscolea de
nu se vedea nici în cer, nici în pământ, iar în casa noastră
boceau şase surori de-ale mamei, pentru că nu voiau să-l
înmormânteze pe naş în Zguriţa, ci să-l aducă neapărat la
Horodişte.
Apoi, culmea culmilor - aşa geruri, aşa viscole nu se
mai pomeniseră şi nimeni din sat nu voia să pornească pe o
asemenea vreme la un drum atât de mare. După multă sfa¬
dă, după multe consultări şi contacte reciproce, s-au înţeles
cu toatele să-l roage pe tata, căci un străin putea să ia partea
41
vădanei şi să-l înmormânteze acolo, la Zguriţa, iar tata, de
bine, de rău, avea şi el un anumit interes în aducerea sicri¬
ului la Horodişte.
Tata nu voia să discute chestiunea, dar s-au prins toate
şase de capul lui. După multă frământare şi bodogăneală
cum că, iaca, şi-a găsit şi acela unde să moară, că fieca¬
re moare în casa lui, iar acela plin de ambiţii, s-a dus cine
ştie pe unde ca să le facă altora în ciudă - zic, după multă
supărare şi ciondăneală, tata, în cele din urmă, a început
a se găti de drum. Viscolea şi în dimineaţa ceea când au
pornit. Fiind încă la vârsta când omul iernează mai mult
pe cuptor, eu îmi aveam pe sticla ferestruicii un luminiş
dezgheţat cu suflarea şi îl ţineam cu palma să nu îngheţe,
ca să-i văd cum vor ieşi cu sania din ogradă. O viaţă de om
a trecut de atunci, dar pesemne că aşa e harul copilăriei,
de-a fi darnică în amintiri, şi parcă îi văd şi azi cum ies ei
din ogradă. Doi căluţi înoată prin sulurile de zăpadă. în
capul săniei şede în genunchi, îmbrăcat în burcă ţesută de
mama, cu gluga trasă peste cuşmă, tata. Ţine hăţurile bine
şi se uită ţintă prin viscol înainte. în urma săniei, cu spina¬
rea lipită de spinarea tatei, şede naşa Zinovia cu o pereche
de desagi încărcate cu colaci - i-a luat pentru ca, în caz de
nu vor vrea să dea sicriul cu niciun preţ, să aibă cu ce îl
înmormânta acolo.
— Să se înece ea mai bine cu colacii ceia dacă nu ni l-or
aduce pe bădiţa... Oooof, că amar mă mai doareeee!
Şi tot dă-i cu bocete şi cu slănina, iar viscolul o ţinea
una şi bună, aşa încât a doua zi fratele Gheorghe a muncit
până în seară cu lopata, căci nu putea răzbate nici la vite,
42
nici la fântână. Mai trece o zi, mai trece o noapte, iar tata
nu e. Biata mamă nu-şi găsea locul. îi era în grijă ca nu
cumva să fi îngheţat tata la drum, să nu ne fi rupt lupii
caii, căci aveau de trecut prin câteva păduri, şi iarna, pe vis¬
col, dihăniile cam ieşeau la drum. Se tânguia întruna biata
mamă, iar surorile au cam început a se uita chiorâş la toate
tânguielile ei şi, când ieşea pe-o clipă din casă, începeau s-o
vorbească de rău ele înde ele: au nu cumva veneticul cela
din Slobozia o fi ajuns a se înţelege cu vădana? O, dacă le
mai face el şi una ca asta, dacă le face una ca asta!!!
S-a întors tata abia a treia zi şi eu am fost acela care l-am
zărit intrând cu sania în ogradă şi am strigat cât am putut:
vine! Nu ştiu, să fi stat eu la fereastra ceea chiar trei zile
încheiate, să fi avut pur şi simplu noroc, dar prin luminişul
cela i-am văzut cum se întorceau - doi căluţi viscoliţi şi
vlăguiţi păreau două matahale de pe altă lume. Sania lu¬
neca anevoie în urma lor, fugea când pe-o coastă, când pe
alta. în capul săniei o babă de omăt cu ochii ţintiţi înainte,
iar în fundul săniei, o mătuşă cu o pereche de desagi goale,
aruncate pe umeri să-i fie cald.
Ce-a urmat nu-mi amintesc în amănunte, dar deseori,
la teatru, când acţiunea presupune apariţia renumitului cor
antic, când un cârd de femei vine să deplângă cu un singur
suspin prăbuşirea unui imperiu, a unei lumi întregi, mi le
amintesc pe cele şase surori ale mamei bocind pe prispa
casei noastre atunci când tata intra cu sania în ogradă...
Mai spre primăvară, pe lângă cele trei oiţe pe care le
aveam în ocol, au mai apărut vreo patru-cinci, aşa că de
acum aveai şi la ce te uita, aveai şi ce asculta când venea vre-
43
mea hrănitului ori adăpatului. Gurile rele din sat susţineau
că cele patru-cinci oiţe erau preţul înţelegerii dintre tata
şi naşa Zinovia. Nu ştiu, poate era adevărat, poate că nu
prea era.
Peste mulţi ani, când dădeam pe acasă, când ardea focul
în vatră, stârnind amintiri din vremurile trecute, căutam
să-l descos pe tata, să aflu ce-a fost totuşi atunci, la Zguriţa.
Dar tatei nu-i plăcea când se vorbea de naşul Vanea, se su¬
păra dacă i se pomenea de Zguriţa.
— Ei, bre, că proastele celea - surorile mamei - ele mă¬
car una să ştie carte, să fi fost îmbiate cât de cât prin lume.
Iar naş-tu Vanea murise de tifos, ce, e glumă tifosul cela, că
m-au chemat atunci la postul de jandarmi şi mi-au spus: ai
în vedere...
De cele patru-cinci oiţe nu aducea vorba - şi nici eu nu
pomeneam. Trebuie să ai obraz la urma urmei. Că ce, a adus
tata oiţele celea în ocol pentru a juca popa prostul cu dân-
sele? Parcă iarna, când făcea mama o mămăliguţă şi scotea
puţină brânză din butoi, nu şedeam şi eu la aceeaşi măsuţă?
Peste alţi mulţi ani, când dădeam pe acasă şi se făcea
focul în sobă şi venea vorba despre vremuri trecute, nici
nu mai pomeneam de Zguriţa. Apucasem să văd şi eu
puţină lume, începusem a înţelege că a face iarna un drum
de trei zile prin frig şi viscol, a săpa o groapă într-un pă¬
mânt îngheţat, a înmormânta un om care te-a duşmănit şi
pe care l-ai duşmănit, a coborî în groapă un sicriu de care
nimeni nu îndrăznea a se apropia, de frică să nu se mo¬
lipsească - pentru toate astea, patru-cinci oiţe nici nu ştiu
dacă este chiar aşa de mult...
44
6
Şi mai rămăsese din vremurile celea de demult un su¬
flet acolo, în mijlocul Horodiştei, în ograda semirotundă,
unde-şi petrecuse mama copilăria. Pe lângă hândichiu-
rile cu tufe de cătină ce ţineau locul gardului, pe lângă cei
câţiva vişinari şi corcoduşi, pe lângă muchiile de hornuri şi
cioburile de oale pe care le scotea plugul în fiece primăvară
din pământ, mai rămăsese bunica.
La drept vorbind, pentru mine şi azi e o taină cum de-a
izbutit bătrânica ceea josuţă şi binevoitoare, după cele do¬
uăzeci şi patru de naşteri, să-şi crească o jumătate din co¬
pii, să-i aşeze prin lume, să-şi înmormânteze bărbatul, să
fie martoră la dărâmarea câtorva rânduri de case în care a
trăit ea cu toţi ai săi, pentru a mai rămâne să trăiască într-
o căsoaie pe lângă ginerele care a venit ca o furtună peste
neamul lor.
Adică, fiindcă a venit vorba, căsoaia în care locuia bă¬
trâna a apărut ea nu chiar aşa deodată. Tata, după ce şi-a
ridicat casă în mijlocul Horodiştei, a fost luat la armată,
apoi a început Primul Război Mondial. Câţiva ani nu s-a
ştiut nimic despre dânsul. Turkestan, Tiflis. A fost pe front
ori pe poziţie, cum zicea tata, a fost rănit, a stat prin spitale.
Cum a pornit revoluţia - ce şi-o fi zis: hai, măi Pentelei,
că-i vremea de întors acasă. Şi a pornit de unul singur, de
la graniţa Rusiei cu Persia, a pornit având un butoiaş cu
scrumbie de care făcuse rost pe undeva. Şi, cum nu era pe
atunci sare în Rusia, a răzbătut din fundul lumii până la
Movilău, tot scoţând ici-colo câte-o coadă de scrumbie, pe
unde era mai greu de trecut.
45
Neplăcerea cea mare îl aştepta însă la Nistru, căci se fă¬
cuse graniţă. Horodiştea era într-o ţară, el - în altă ţară, iar
între ei - o apă tulbure şi grea, cu sloiuri mari de gheaţă.
Un vechi contrabandist din Movilău s-a apucat să-l treacă
noaptea pe celălalt mal în schimbul scrumbiilor ce-i mai
rămăseseră. O jumătate de Nistru s-a ţinut omul cela de
cuvânt, dar pe la mijlocul apei a încercat să-şi dea chiriaşul
din luntre. I-a ghicit însă tata gândurile şi i-a luat-o înainte,
răsturnând el însuşi luntrea şi lăsând să se descurce care
cum va putea. In apă, tata nu se temea de luntraş, pentru
că, odată ce a venit vorba, gurile rele susţineau că răzeşii de
pe Nistru, când se întâmpla să n-aibă chibrite ori săpun în
casă, porneau să câştige şi ei un ban cu ceea ce se cheamă
în lume contrabandă...
In Otaci, orăşel aşezat pe istlalt mal, faţă în faţă cu Mo-
vilăul, tata a bătut în miez de noapte la fereastra unui ovreu
cu care se avea de bine încă de până la război. Târgoveţii
l-au primit, i-au uscat hainele, i-au făcut un ceai fierbinte şi
i-au dat de grijă să fie cu ochii în patru - grănicerii îi prind
şi-i judecă pe cei ce trec graniţa.
In zori de zi, tata a ieşit la marginea Otacilor, ţinându-
se aşa cam prin lături, căci foiau grăniceri în jur. Sus, la
periferia orăşelului, cam pe la mijlocul drumului ce vine
repezit la vale, o zăreşte deodată pe mama intrând în Otaci
cu o căruţă încărcată cu lemne - o fi având nevoie de bani
şi cu ce alta poţi face un ban primăvara? Tata, cu barba
şi mustăţile crescute în armata ţarului, iese din ascunzişul
lui, prinde caii de căpestre, îi opreşte locului şi o întreabă pe
femeie în ruseşte - iar el toată viaţa a vorbit o rusească cum
46
nu se poate mai pocită, fiind dintre moldovenii ce vorbesc
corect numai o singură limbă, - o întreabă de unde vine
şi încotro se duce. Mama stătea înmărmurită de groază,
căci drumul vine nebun la vale, caii se gâtuie în opritori,
iar aici, soldatul ista o opreşte şi o întreabă ceva - poate nu
mai este voie de adus lemne în Otaci? Apoi s-o mai fi gân¬
dit: stai, parcă a mai auzit ea pe undeva ruseasca asta. S-a
mai uitat o dată la bărbosul ce-i ţinea căluţii de căpestre...
— Pinti...
— Ţâst!
Nu aveaii vreme pentru emoţii - în stânga, grăniceri,
în dreapta, peste drum, un post de jandarmi. Mama era
disperată, dar ştia să se descurce tata şi, cu cât situaţia se
dovedea mai gravă, cu atât devenea mai descurcăreţ. Pen¬
tru că îi zărise cineva din fereastra casei de peste drum,
el a tras trăsura la ei în ogradă, a descărcat o jumătate de
lemne, după care a scos caii înapoi în drum, i-a îndreptat
la deal, sărind în fundul căruţei şi cuibărindu-se în locul
lemnelor descărcate. Au mai tras pe la nişte neamuri, au
mai zăbovit într-o margine de pădure, potrivindu-le pe
toate în aşa fel, ca să intre în Horodişte noaptea, nevăzuţi.
Câteva luni a căutat să nu se prea arate, iar mai apoi, când
l-au simţit autorităţile, când l-au luat din scurt şi-l cercetau
zi de zi, s-au găsit câţiva horodişteni de treabă care au jurat
cu mâna pe cruce că tata s-a întors cu mult înaintea lor. Li
s-a dat crezare, pentru că toate gurile rele susţin că, atunci
când horodiştenii vin să facă o mărturie strâmbă, o fac mai
bine decât ar fi făcut-o de-ar fi fost să fie dreaptă.
47
în vara ceea bunelul, pesemne, de necaz că mezinul, Pa-
vel, i-a căzut la război, pe când ginerele, pe care nu avea
ochi să-l vadă, gospodăreşte teafăr şi nevătămat, a murit şi
el. La începutul verii, cum zăcea pe laviţă, l-a năbuşit de¬
odată sângele şi, povestea mama, ei tocmai prăşeau carto¬
fii în grădină când a apărut în fereastră o mână plină de
sânge, bocânind în sticlă şi cerându-le ajutor. S-au adunat
cu toţii, dar nu l-au mai putut ajuta. După înmormântare,
ograda urma să fie tăiată în două - jumătate bunicii, jumă¬
tate nouă.
Nu-i plăcea însă tatei ideea asta cu tăiatul grădinii în
două - nu-i plăcea, măcar crăpi. Şi tot umbla el cu binişorul
în jurul soacrei, îi tot turna la vorbe dulci, căci se pricepea
grozav la vorbe dulci atunci când avea nevoie de ceva. Că
ce adică, zicea el, cât îi trebuie unei babe - rămâne să tră¬
iască pe lângă fiică, pe lângă nepoţei, că, acolo unde au de
mâncat patru, mănâncă ei şi cinci. Dacă nu vrea să stea sub
acelaşi acoperământ, mă rog, îi ridică alături o căsoaie -
jumătate pentru dânsa, jumătate pentru cai. Acolo unde va
fi pentru dânsa, îi face tindă, sobă, cuptoraş, să ţină bine
căldură, şi las’ să-şi hodinească baba bătrâneţile, că, după o
viaţă atât de lungă şi grea...
Atunci când ne-am ridicat eu cu sora, bunica de acum
trăia în cămara ridicată în preajma casei noastre, dar,
înţeleaptă şi cumpănită din fire, venea rar pe la noi. Atunci
însă când eu cu sora trăgeam câte-o fugă, desculţi, pe
cărăruşa ce lega pragul nostru de pragul ei şi clempăneam
la uşă să ne deschidă, căci bunica obişnuia să pună zăvorul,
o auzeam strigându-ne din fundul cuptorului:
48
— Paşolvon!
Erau primele cuvinte ruseşti pe care le-am însuşit, dar,
ca să vezi, le-am înţeles greşit, cu totul greşit. Mulţi ani la
rând eram înclinat a crede că „paşolvon” înseamnă ceva
în sensul că veniţi oleacă mai pe urmă, acum mămuca
n-are când, hodineşte mămuca, şi de abia nu demult, po¬
vestind într-o seară fetiţelor mele pătăranii din vremuri¬
le trecute şi ajungând la acest „paşolvon”, deodată m-am
împiedicat într-însul, pentru că, m-am întrebat, cum adi¬
că „paşolvon”?! Ce înseamnă „paşolvon”?! Şi totuşi, nu.
„Paşolvonul” bunicii însemna altceva, cu totul altceva...
In sfârşit, revenim la Horodişte... Bunica avusese, după
cum am mai spus, mulţi copii. Obosise, pesemne, să-i tot
nască, să-i tot crească, să-i tot audă în jurul ei şi, cum a tre¬
cut de nouăzeci de ani, se arăta rar în lume, petrecându-şi
zilele în singurătate. O dată pe zi făcea focul în vatră, căci
nu prea avea nici cu ce face focul, pe înserate abia-abia cli¬
pocea lumina în fereastra ei, căci nici gaz nu prea avea, şi în¬
colo, nopţi întregi juca în sticla ferestrelor jăraticul tizicului
încins în vatră. N-o ţin minte să fi zăcut de ceva. Voinicuţă,
cu toţi dinţii în gură, mergea bine, cu capul sus, şi numai
când se ducea la pădure după porumbrele, după rădăcini de
ierburi rare, după ciuperci şi uscături, mai bine zis, când se
întorcea cu plinul, o prindea un fel de năbuşeală.
Dincolo de acel ciudat „paşolvon” se avea bine cu noi şi
cu ceilalţi copii din mahala. Mai ales eu nu aveam de ce mă
plânge, fiind în mare prietenie cu bunica. Am avut norocul
să mă nasc cu ochii albaştri şi i se lumina bunicii tot chipul
când mă vedea păşindu-i pragul. Era o veche durere a ei.
49
Avusese, pesemne, în tinereţe ochi frumoşi, albaştri, dar
din toată droaia de copii pe care i-a născut, din potopul cela
de nepoţi şi strănepoţi, numai eu am moştenit ce avusese
ea frumos de fată mare, şi tot aduna biata bătrână câte-un
covrig, câte-o bomboană, pe care ea o numea ţuchercă, în
buzunarele fustei sale lungi.
Când nu avea ostinţe, mă lăsa să mă urc pe cuptorul ei,
căci ţinea acolo o desagă cu cârmoji. Din toate plocoanele
ce i se aduceau de pe la neamuri, ea obişnuia să rupă câte-
un călcâi şi să-l ascundă în desagă, să fie pentru zile negre,
şi, Doamne, câte erau acolo în desaga ceea a bunicii! Bucăţi
uscate de colac, jumătăţi de plăcintă, codiţe de învârtită,
covrigi mari, covrigi mai mici, prăjituri presărate cu zahăr,
prăjituri cu mac, turte fel de fel, şi chit că erau toate uscate
şi încercate pe ici, pe colo de mucegai, gustoase erau cum
nu se mai poate.
Când nici în desagi nu prea era ce alege, bunica se apuca
să-mi caute în cap - aveau pe atunci femeile un obicei de
a-şi petrece vremea căutându-şi una alteia în cap. Una se
aşeza pe laviţă, cealaltă se culca punându-şi capul în poa¬
la ei. Degetele culeg domol şuviţă după şuviţă, iar ele stau
vorbind câte-n lună şi-n stele. Bunicii îi plăcea grozav să
caute altora în cap şi, chiar de nu prea vedea bine, îmi lua
capul în poala ei, trecea cu degetele prin chica mea aspră
şi îndărătnică, după care rămânea nemişcată ore întregi,
căutând să nu-mi sperie somnul, dăruindu-mă cu prietenia
ei senină şi caldă.
Şi mai avea bunica o mângâiere la bătrâneţe - un şip
cu buruieni, umplut cu votcă şi ascuns în fundul cupto-
50
rului, numai ea şi eu ştiam unde anume. Apoi, demâncare
ca demâncare, uneori îi aducea mama de la masa noastră,
alteori bătrâna îşi gătea singură, dacă se întâmpla să nu fie
post, deoarece, cât o ţin minte, nu apuca bine să iasă din-
tr-un post şi intra în altul. Nu demult am citit undeva că
majoritatea ucrainenilor basarabeni au coborât în secolele
XVII şi XVIII din Ucraina subcarpatică, fiind prigoniţi de
biserica uniată. Se prea poate ca şi Tverdohlebii să fi fă¬
cut parte dintr-înşii - fanatism religios nu dovedeau, dar
o consecvenţă de buni creştini au demonstrat totdeauna.
Fireşte, viaţa e viaţă, anii trec, Nistrul curge la vale...
Şi, spuneam, bunica, demâncare ca demâncare, dar câte un
păhăruţ de votcă, foarte mic de altminteri, aşa, cam la un
sfert de înghiţitură după măsura noastră de azi, obişnuia să
ia în fiece zi. Nu ştiu cum făcea, dar şipul cela cu buruieni
era totdeauna plin, spre marea indignare a tatei, care era şi
el predispus pentru aghesmuiri zilnice, dar şipuri cu votcă
nu prea avea la îndemână.
Era tăcută, visătoare de felul ei, bunica. N-o ţin minte
povestind ceva, nicio pătăranie spusă de ea n-o ţin minte,
nici glasul ei nu mi-a rămas în memorie, dar mă tulbur
şi acum când îmi aduc aminte lungile ei tăceri şi chipul
ei luminat în clipele de reculegere. Parcă o văd cum şede
ghemuită pe scăunaş în faţa vetrei şi, la lumina tizicului,
încrestează ouă, căci îi plăcea a le vopsi, a le încresta şi, cum
intra în Postul cel Mare, până în Sâmbăta Paştilor, veneau
femei din toată Horodiştea s-o roage să le încresteze şi lor
câte o deseatcă de ouă.
51
O văd mergând spre pădure sau întorcându-se cu desa¬
gile pline în spinare. în afară de mine, mai avea o prietenă
acolo în Horodişte, o babă tot atât de bătrână ca şi ea, cu
care fetise cândva şi prietene au rămas pentru totdeauna.
O dată pe săptămână venea în musafirie prietena ceea a ei.
închinau pe ascuns câte-un păhăruţ, se plângeau pe înfun¬
date una alteia de nedreptatea lumii, după care porneam
toţi trei spre pădure.
Când a fost să ne mutăm în alt sat şi tata umbla să vân¬
dă grădina, celelalte neamuri s-au răsculat, ca să nu se
atingă de partea bunicii. Mămuca însă îşi lipise oarecum
bătrâneţile de familia noastră şi, rugată de mama, l-a lăsat
pe tata să vândă şi partea ei, căci, la un loc, era aproape un
hectar de pământ în mijlocul satului. A cumpărat şi casa,
şi grădina de la noi Rusu, directorul şcolii din sat. Cu banii
scoşi tata a luat în alt sat cinci hectare cu loc de casă cu tot.
Acolo însă, în satul cela nou, nu tocmai toate s-au întâm¬
plat aşa cum plănuise tata. Au fost şi lipsuri, şi neplăceri,
şi vremuri grele. Apoi iată că, la un ceas de supărare, l-am
auzit odată pe tata zicându-i bunicii că ce tot stă la noi şi la
noi, că are atâtea fete măritate prin toate satele dimprejur!
Bunica s-a înjunghiat a râde. Nu i-a spus o vorbă, dar, aşa
tăcută şi zâmbitoare cum era, a dispărut într-o bună zi. Nu
ţin minte - că şi-a luat rămas-bun de la noi, că nu şi-a luat.
S-a mutat la mătuşa Domnica, o fiică de-a ei ce trăia
undeva la Şalviri. Rămăsese mătuşa Domnica singură şi
ea, avea aproape optzeci de ani, pe când bunica urcase de
acum la sută. Semănau amândouă ca două picături de apă.
Mama a fost de câteva ori la Şalviri să le vadă şi povestea
52
cum merg două babe pe uliţele satului şi copiii se miră
cumplit că de ce una din babe îi zice celeilalte „mămuţă”,
pe când cealaltă îi zice „fată-hăi”.
N-am mai văzut-o. După război au murit amândouă
şi, uneori, când mă ia aşa, pe neprins de veste, un val de
remuşcări, fără ca să ştiu bine cum şi de unde, gândurile
mă duc hăt departe, spre Şalviri, în satul unde de atâţia ani
putrezesc două cruci de lemn la o margine de ţintirim.
7
Şi iară mă întorc cu gândul la tata, pentru că, din tot
potopul cela de lume care a trecut prin viaţa mea, el rămâ¬
ne figura cea mai dură, cea mai enigmatică. Nu ştiu dacă a
fost un om tocmai bun, pentru că mai rămâne de discutat
ce înseamnă om bun. Ceea ce azi pare a fi cusur peste o
vreme poate fi dovada unor merite, iar ceea ce cândva era
prilej de mândrie azi poate stârni numai zâmbete.
Oricum, atunci în copilărie, tata mi se părea voinic,
demn şi veşnic. Voinic era într-adevăr, căci la trântă nu ţin
minte să-l fi dovedit cineva în Horodişte. Şi demn era în
măsura în care demn putea fi un ţăran cu patru copii şi
cu patru hectare. Cât despre veşnicie - fireşte, se schimba
şi el puţin câte puţin, dar se schimba singur, cu măsura şi
soroacele sale, nicidecum cu lumea ce-1 înconjura.
Mulţi dintre eroii cărţilor mele au împrumutat anumi¬
te trăsături de la tata, adică nu atât le-au împrumutat, cât
le-au furat, pentru că tata, într-un fel pe care nu mi-1 pot
explica nici acum, se ferea şi de vorba, şi de scrisul meu.
53
Cultivând o anumită stimă părintească faţă de copii, căci,
cum ne ridicam băietani, nu ne mai zicea „tu”, ci neapărat
„dumneata”, tata avea grijă ca şi noi să rămânem în limitele
bunei-cuviinţe stabilite de gradul de rubedenie.
Chiar şi acuma, după се-au trecut ani de la înmormân¬
tarea lui, simt o anumită jenă vorbind despre dânsul, de
parcă ar fi stat el aici, alături, şi ar fi tăcut în felul cela unic
cum ştia să tacă numai el, şi tăcerea ceea parcă mi-ar fi zis:
nu e bine, dragul tatei, ceea ce faci nu e bine...
In sfârşit, morţii cu ale lor, noi cu ale noastre.
Şi, zic, când mă gândesc la tata, mă pomenesc gândin-
du-mă la trei oameni feluriţi: tata din Horodişte, tata din
Ghica-Vodă, cât mai trăia încă mama, şi tata din Ghica-Vo-
dă rămas vădăoi... Despre tata cel din Horodişte pot vor¬
bi mai mult din auzite, din situaţii abia ghicite de-o minte
de copil, pentru că tata te miri dacă schimba cu noi, copiii
mai mici, două-trei vorbe pe săptămână. Un istoric antic
susţine că romanii obişnuiau să arate părintelui copiii abia
după cinci-şase ani, pentru ca, de le va fi dat să moară până
la acea vârstă, nu cumva să întristeze inima bravilor legio¬
nari, care, pe lângă grijile casei, mai aveau de purtat şi răz¬
boaie. Tata dusese acest termen al necunoaşterii copiilor
săi mult mai înainte şi, dacă pentru sora Aniuta, unica fată
în familia noastră, de pe la o vreme, când se întorcea din
cărăuşie, aducea câte-un funt de zahăr, făcând-o să sufere
de dinţi o viaţă întreagă, eu, în schimb, cât am trăit în casa
părintească, nu ţin minte să fi avut vreun bucluc cu dinţii.
Ţineam doi cai bunicei pe atunci şi tata dădea cam rar
pe acasă. Ba că s-a dus la boronit, ba că nu s-a întors încă
54
din cărăuşie, iar dacă seara stau caii la iesle, asta încă nu
înseamnă deloc că tata-i acasă, căci obişnuia a trage pe la
crâşme, pe la oamenii care aveau vii şi ţineau vin. Beţiv n-a
fost, dar i-a plăcut să stea cu oamenii la un pahar de sfat, era
un foarte bun povestitor, şi deseori, când mama începea să
mestece măliguţa, iar de tata nici pomeneală, mă trimitea
la câte o răscruce iar tata nici pomeneală, mă trimitea la
câte o răscruce să-l caut şi să-i spun că se răceşte mâncarea.
Ţin minte: de câte ori găseam mulţime de oameni cu gurile
căscate în jurul lui! El însă nu se grăbea. Vorbea încet, arar,
înşurubând aburul curiozităţii şi ridicându-1 până la punc¬
tul critic al exploziei. Unde mai pui că tata nici nu povestea
ceea ce era rugat să povestească, ci ceea ce i se părea lui că ar
fi bine de povestit azi, pe locul ista, pentru că trăncăneala
ţăranilor de la răscruce de drum, aşa-zisele palavre, sunt,
de cele mai multe ori, romane-epopei, la împletirea cărora
fiecare dă câte-o mână de ajutor, dezvoltând şi adâncind
anumite linii de subiect.
Mult mai greu era să-l aduci pe tata de la crâşmă ori
de la butoiul cuiva. Biata mamă încercase, pesemne, de câ¬
teva ori să-l aducă, dar o păţise şi mai mult nu se ducea.
O vreme i-a tot rugat pe fraţii mei mai mari, dar tata, care
nu voia să ştie de copiii mici, de cei mari nici că voia să
audă. Până la urmă, mă trimitea tot pe mine. Mă trimitea
într-o doară şi rămânea cumplit uimită văzând cum mă
întorc ducându-1 pe tata de mână. Adică, în fond, mă ducea
el, dar, fiind beat criţă şi eu treaz ca toţi trejii, nu se putea
spune că el mă duce, ci îl duceam de acum eu.
55
După care, odată ce trăiam în Horodişte şi eram, aşadar,
horodişteni, a urmat o mică înţelegere între mine şi mama.
în urma acelei înţelegeri, mama se obliga a nu mă vedea
când mă vâram eu în poiată, luam câte un ou-două şi mă re-
pezeam la dugheană să-mi cumpăr roşcove ori, cum li se zi¬
cea la noi în sat, coarne de mare. în schimb, când începea a
se însera şi tata nu era acasă, datoria mea era să mă duc să-l
caut. Mă mir ş-acuma cine mă îndrepta atunci pe urmele
tatei, fiindcă singur n-aş mai fi putut da de chefurile lui.
Vuiet, duhoare grea de vin acru, fum de tutun şi înjurături
deocheate într-o căsoaie fără ferestre, cu o uşă larg deschi¬
să, să se vadă în beciul ce dădea direct în căsoaia ceea. Eu,
ruşinos din fire, căutam să mă strecor înăuntru fără a fi dat
bună seara, pentru că, mă gândeam, unde Dumnezeu - atâ¬
ta lume pe de o parte, iar o nimica de om, pe de altă parte,
şi, ca să vezi, stau de se salută unii pe alţii...
Mă strecuram pe nesimţite peste prag, intram printre
oameni, căutam mâna fierbinte, pistruiată a tatei. Cherche-
lit, plin de voie bună, tata se minuna deodată că cine l-o fi
prins acolo de mână?
Descoperindu-mă, rămânea foarte mândru de mine,
mă arăta tuturora ca fiind mezinul lui şi, pentru a duce fala
şi mai departe, mă întreba ce mai e nou ре-acasă, să vadă
oamenii că, pe lângă toate, mai ştiu şi a vorbi frumos. La
care eu, păzind interesele mamei, pomeneam de mămă¬
liga care s-a răcit, că nu mai iese pic de boare dintr-însa.
Chestia asta cu picul de boare, înveselindu-i grozav pe cei
din jur, îl întrista oarecum pe tata, căci, totuşi, era bucata
muncită de braţele lui.
56
— Bun, hai dar spre casă...
Sărmana mamă - faptul că n-a ajuns nici măcar la
şaizeci de ani n-a fost deloc întâmplător. Niciodată nu ştiai
la ce să te aştepţi din partea tatei. Se duce la iarmaroc cu
nişte pielicele de vândut şi se întoarce cu o mână ieşită din
umăr - tocmai când intra el în iarmaroc, lângă fântână, se
băteau nişte oameni şi el a socotit de cuviinţă să se bage în
încăierarea ceea, ţinând partea celor care, i s-a părut lui, ar
fi bine să ţină cu dânşii.
Odată, povestea mama, în prima zi de Paşti, se întorc
ei de la biserică cu pasca sfinţită, se aşază la masă, ca toată
lumea, de abia gustă ceva din sfinţit, că tata se ridică şi iese,
cică îi trebuie lui ceva afară. S-a dus şi nu se întoarce un
ceas, două, trei, e vremea amiezii, iar el nu-i şi pace. Mama
umblă ca pe jăratic - se pregătise şi ea cum se pregătesc
gospodinele de Paşti, poftise nişte cumetri. Amu, masa e
gata, oaspeţii pot să pice din clipă în clipă, iar de tata - nici
pomeneală.
Cam pe după-amiază, prinde mama capăt de vorbă prin
sat că a dispărut nu numai tata - vreo şase-şapte gospo¬
dari, până şi cei care urmau să vină în musafirie la noi,
dispăruseră împreună cu tata. După-amiază se face joc pe
toloaca de lângă biserică, se ciocnesc ouă, se dau perechi cu
scrânciobul. Lume de peste lume vine să-şi petreacă sărbă¬
torile, se întâlneşte, se bucură, sfătuieşte şi numai mama
stă în poartă singurică, albă ca varul.
In amurg apare şi tata de pe undeva; vine ostenit şi su¬
părat cum nu se mai poate. A stat la masă, s-a culcat, a doua
zi şi-a văzut de ale sale şi, oricât a umblat mama în jurul lui,
57
n-a putut afla nimic, căci era închis mai dihai atunci când
nu voia să spună ceva - o jumătate din tainele lui s-au dus
cu dânsul la cimitir fără să le mai fi cunoscut cineva.
Abia peste câteva zile, de la nevestele celorlalţi bărbaţi
dispăruţi împreună cu dânsul, a aflat mama pe unde şi-a
petrecut tata Pastele. Au jucat toată ziua cărţi într-o gireadă
de paie la marginea Horodiştei. Ca să nu-i simtă, s-a dus fi¬
ecare de capul lui, făcându-şi treabă prin părţile celea, s-au
adunat într-o văgăună lăsată de cei ce smulseseră iarna paie -
şi dă-i cu craii, dă-i cu damele. Jucau pe bani, fireşte, şi
tata, care toată ziua pierduse, spre seară a început a câştiga.
Unul din jucători, care nu mai avea pe ce miza, dar nici că
voia să-l lase pe tata în câştig, a mizat două hectare de ară¬
tură. Dacă pierde tata, pune banii, dacă pierde acela, vine
să ne are, îndată după sărbători, două hectare în Cubolta.
Tata a câştigat şi, cum s-au trecut sărbătorile, el, de
unde suise mai înainte plugul în căruţă, îl coboară îna¬
poi, îl pune sub şopron, să nu ruginească, şi se duce prin
cărăuşie, iar amărâtul cela îşi lasă bucata lui de pământ şi
vine să ne are cele două hectare.
Era o întâmplare nemaivăzută, şi horodiştenii, pentru
a o gusta mai îndelung, se adunau serile la crâşmă, luau
câte o sorocoucă de monopol şi făceau glume pe seama
păgubaşului. Bietul om, o fi pierdut el două hectare de ară¬
tură, dar nu şi-a pierdut demnitatea. Necăjit cum era, venea
şi el serile pe la crâşmă. Venea să vadă ce mai zice lumea şi
stătea colo chitic într-un ungher, cu un pahar de acritură.
Spre marele lui ghinion, tata, pe lângă norocul la cărţi,
mai avea şi patima înţepăturilor ticluite plastic. Ajuns ero-
58
ul zilei, îl tot dăscălea pe omul cela, dându-i de grijă să ia
bine seama, să ducă brazda plină din capăt până în capăt,
pentru că una e când omul scoate un crai în loc de damă şi
cu totul alta e când face greşuri alergând în urma plugului.
O fi răbdat omul cela cât o fi răbdat, dar mai apoi s-o
fi dus pe la ai săi, căci avea mulţime de neamuri acolo, în
Horodişte. Mai în vară, se porneşte tata cu o căldăruşă
boţită peste râpa Pacheloaiei, la cealaltă dugheană din sat,
să cumpere nişte dohot, pentru că venise vremea să ungă
căruţa, iar dohot nu mai avea. Vara, râpa Pacheloaiei era
numai tufe de boz şi cucută - să fi trecut călare printr-însa,
că tot nu te vedeai. încolo tata a trecut-o cum a trecut-o, iar
când se întorcea, l-au pândit duşmanii în râpă, i-au sărit în
spate, l-au tras în desişurile celea - şi pe la amiază ni l-au
adus nişte oameni acasă cu căruţa, mai mult mort decât viu.
Neavând destule neamuri în Horodişte, tata nu a căutat
să se răzbune. De altminteri, nici nu prea se simţea în pa¬
gubă. Două hectare de arătură erau totuşi două hectare de
arătură, pe când o bătaie nu era decât o simplă bătaie. Cărţi
nu-1 mai ţin minte să fi jucat, dar patima de a-1 înţepa pe
aproapele său şi-a păstrat-o până la moarte şi nu cred să fi
fost măcar un caz când el ar fi tăinuit o vorbă de duh din
considerente de securitate personală.
8
După moartea naşului Vanea, singura nădejde, singura
apărare a mamei a rămas bunica de la Slobozia, pentru că
bunica de la Slobozia era unicul om pe lume de care tata se
59
cam temea şi nu îndrăznea să-i întoarcă cuvintele. Atunci
când o răzbătea, biata mamă pornea în puterea nopţii -
douăzeci şi ceva de verste, spre malul Nistrului. Se ducea
să se plângă, se ducea să-şi vadă neamurile, se ducea să se
laude cu copiii.
O dată pe an însă, toamna, când venea hramul în Slo¬
bozia, tata înhăma caii, arunca două-trei braţe de paie în
coşul căruţei, ne urca pe toţi şi astfel pornea una din cele
mai frumoase călătorii ale copilăriei noastre - ospeţia la
bunica din Slobozia. Fratele Gheorghe se visa gospodar
încă de pe la vreo doisprezece ani şi chestiunea asta cu vă¬
zutul neamurilor din toamnă în toamnă îl enerva oarecum.
Totuşi îi plăcea să rămână pe câteva zile singur, stăpân pe
toate câte erau ale noastre. Ne petrecea până la drum cu o
jumătate de faţă senină şi cu alta întunecată, îi tot toca tatei
la care din roţi să ia seama din mers şi cam peste câte zile
ar fi bine să ne întoarcem. Tata lasă vorbele lui să treacă pe
sub oiştea căruţei, după care prindea hăţurile din scurt şi se
făcea cu biciuşca spre cai:
— I-te-al-naibii!!!
Bătrâna Horodişte, cu drumurile sale înguste şi întorto¬
cheate, cu cătina crescută pe sub garduri, cu acoperişuri de
case vechi, cârpite ici-colo cu muşchi verde, pluteşte domol
în urmă. Caii trec la trap, căruţa, cu hodorogitul ei subţire,
lipeşte trecătorii pe la garduri. Femeile îi dau bineţe mai
mult mamei, bărbaţii se ştiu mai mult cu tata. Caută cu
toţii în urma trăsurii, încercând a ghici cam încotro ne¬
om fi ducând, şi un fior de tristeţe prinde a ne măcina.
Oricum, Horodişte era singurul sat pe care îl cunoşteam
60
şi care ne cunoştea pe noi. Aici, în mijlocul acestui sat, noi
nicidecum nu puteam fi ai nimănui, dar dacă ograda, şi
casa părintească, şi şcoala, şi Tuzic, şi toloaca unde ne ju¬
cam serile - dacă toate se mişcă din loc şi dispar undeva
departe, în urmă, noi cu ce rămânem?
— I-te-al-naibii!!! se supără tata pe cai, şi trăsura, după
ce urcă dealul ce stă ca o potcoavă, apărând Horodiştea
dinspre răsărit, trece prin nişte vii şi, lăsând satul cu tot
cu pământurile sale în urmă, coboară spre un podeţ un de
lemn de care eu nici să fi auzit. Cum trecem podeţul, înce¬
pe moşia unui alt sat. Caii urcă un drum ce pare să nu mai
ajungă acolo unde vrea el s-ajungă, apoi deodată se arată,
albind printre livezi, o margine de sat risipită pe o culme
de deal. Mama ne spune încet, bucuroasă şi ea de această
întâlnire:
— Crişcăuţii...
Satul pare alături, la o aruncătură de băţ, dar până acolo
mai este. Caii urcă harnic dealul, copitele bat ritmic, înde¬
sat pânza drumului. Tata sare din trăsură ca să le fie cailor
mai uşor. Intre timp îşi găseşte de lucru într-o margine de
păpuşoişte şi, întorcându-se, rupe din averea cuiva o pălă¬
rie de răsărită pe care ne-o aruncă în trăsură, să nu ne fie
urât la drum. Ronţăim în trei şi ne mirăm cumplit: ca să
vezi ce mai răsărită au crişcăuţenii! Cea din satul nostru ni
se pare mai puţină şi la pălărie, şi la miez, şi, până ce ne tot
mirăm, căruţa intră în Crişcăuţi.
Mi se părea cum nu se poate mai ciudat că în Crişcăuţi,
la fel ca şi la noi în Horodişte, oamenii poartă pălării de
paie făcute de ei înşişi, femeile umblă în barizuri albe ca
61
şi cumetrele mamei. Casele, date cu var, purtau şi ele brâie
albastre, întocmai ca cele din Horodişte, iar într-o ogradă,
o femeie se necăjea cu un viţel ce se vârâse la vacă şi sugea
cât ce putea. Femeia îl smunceşte în fel şi chip, dar nu-1
poate rupe de la ugerul vacii. Strigă să iasă cineva din casă
s-o ajute, şi eu mă mir cumplit, pentru că, nu ştiu de ce,
dar mi se părea că asemenea lucruri se puteau întâmpla în
Horodişte şi numai în Horodişte.
După Crişcăuţi - alte pământuri, alte petice de vii, cu
câte-o colibă în mijlocul tufelor. Copaci lăsaţi ici-colo prin
semănături, să aibă oamenii pe vremea prăşitului unde lua
masa la umbră. Câte-o pădure ba se arată, ba dispare în
zarea fumurie. O coastă de imaş, o vechitură de stână, cu
un foc mocnind în preajma ei. Mama lasă răsărita şi prin¬
de a împleti prin hodorogeala căruţei vorbe pline, tăinuite,
curate. Ne înşiră fel de fel de pătăranii legate de locurile
prin care trecem. In pădurea ce s-a arătat colo în zare foiau
odată tâlharii, că era pierzanie de om să te prindă pe acolo
noaptea la drum; în bisericuţa din vale s-a cununat odată
pe ascuns o fiică de boier fugită de la părinţi cu un renu¬
mit haiduc, iar din balta iazului de peste vale se zice că ies
noaptea balauri. întâmplări, basme, legende veneau puhoi.
Tata, care nici măcar nu lua în consideraţie priceperea fe¬
meilor de a fi povestit ceva ca lumea, de la o vreme, fiindu-i
urât pe drum, începe a fura şi el cu urechea. Un zâmbet
sarcastic îi joacă în colţul buzelor, dar mama se face a nu-1
vedea şi ne tot împărtăşeşte pătăraniile sale. La fiece sfârşit
de capitol, tata, când nu i-i lene, întoarce faţa spre noi pen¬
tru a o dojeni pe mama:
62
— Taci, bre, ce împli capul copiilor cu prostii...
Şi iară vin sate, câmpuri, fântâni, iar când dincolo de
Niorcani răsare o casă mare de piatră la o margine de sat,
mama îşi face semnul crucii şi-l roagă pe tata să fie cu ochii
în patru, să nu calicească bieţii cai, să nu ne calicească pe
noi cumva. Tata se face a nici nu fi auzit vorbele ei, şi mama,
ruşinată, ne povesteşte pe înfundate că ar fi trăit o viaţă de
om aici în Slobozia de n-ar fi fost drumurile satului atât de
straşnic încolăcite şi aruncate peste cap.
Nistrul încă nu se vede, dar simţi undeva, pe aproape,
suflarea apelor în fundul văilor. După clădirea cea mare,
care se dovedeşte a fi şcoala din Slobozia, începe satul şi,
orice s-ar zice, e frumos satul de baştină al tatei. Câteva sute
de case se încălzesc la soare pe malul drept al Nistrului.
E un mal înalt de humă albă, cu crăpături adânci, umplute
pe jumătate cu stânci de piatră. Pe creştetul stâncilor, prin
văgăunile mai dosite, cu câte-o palmă de loc drept, vezi
ici-colo câte-o casă. Şi dacă ograda unui frate e sus în vârful
dealului, celălalt frate nu mai are unde-şi face acolo casă şi o
zideşte jos, la temelia aceluiaşi deal. Dar, neamuri fiind, de
la un frate la altul coboară o cărare, care nu e atât cărare cât
o frânghie spânzurată de sus în jos. Deodată cuminţii noştri
căluţi prind a sforăi şi se opresc locului. Drumul pe care
am intrat în Slobozia se pomeneşte rupt în două. Un capăt
sfârşeşte sub copitele cailor, celălalt abia se zăreşte undeva,
hăt departe, la fundul unei râpe, iar între capătul ista şi ca¬
pătul cela stă ridicat în picioare un perete alb de humă. Tata
prinde hăţurile cu amândouă mâinile, înfige picioarele în
speteaza coşului, mai adaugă un „i-te-al naibii!” şi îndreaptă
63
caii cu tot cu trăsură, cu noi cu tot în prăpastie. Bieţii cai se
târâie mai mult pe burtă, gâfâie cu spumă la gură. Tata îi
ţine împănaţi în hăţuri, dar pare că totul e degeaba - o clipă,
încă o clipă şi vine trăsura peste cap. Iată însă că dă Dom¬
nul şi prindem sub roţi celălalt capăt al drumului. Căruţa
se îndreaptă din şale, caii răsuflă uşuraţi, dar nu reuşim să
adunăm cele trei degete pentru a zice: „Slavă Domnului”,
că drumul iară se rupe în două şi iară aceeaşi poveste - un
capăt sfârşeşte sub copita cailor, altul abia se arată hăt din
fundul râpei, iar între ele, un alt perete de humă.
în sfârşit, când începe să ni se pară că gata, nu mai scă¬
păm cu zile, tata opreşte lângă o fântână cu colac frumos
de piatră. Sare jos să deschidă poarta, iar în pragul unei
căsoaie vechi, văruite cu var de culoarea cerului, răsare o
bătrână înaltă şi uscăţivă, cu zâmbetul blând şi înţelegător
al unei maici de mănăstire. în vreme ce tata deschide poar¬
ta, ea porneşte spre noi cu braţele desfăcute, de parcă am fi
cu toţii nişte pui de prepeliţă gata a zbura din cuib, pe când
ea vrea să ne prindă grămăjoară.
— Sofiţă dragă, d-apoi ce bucurie pe capul meu!
în ogradă, pe lângă căsoaia bunicii, mai era o casă - una
nouă, trainică, ridicată de mătuşa Dunea, sora tatei. Şi, în
vreme ce bunica vine spre noi cu braţele desfăcute, două
fete smoliţele ca doi pui de lişiţe intră fuguţa în casă cu
tot cu noutate, apoi ies împreună cu maica lor. Pornesc şi
ele, toate trei, spre poartă, în urma lor vine încet, gospodă-
ros, badea Mitea, tatăl fetiţelor, după care începe nesfârşita
ceremonie de bun găsit, de bun venit, şi iară un „bine aţi
venit!”, şi iară un „bine v-am găsit!”
64
Tata nu participă la ceremonie. Deshamă, oarecum su¬
părat, caii. Ii leagă la iesle, caută de nu şi-au pierdut pot¬
coavele, strigând ba unuia, ba altuia „primi/”, pentru că îi
cumpărase de la un rus din Maramonovka şi obişnuia să
vorbească cu dânşii ruseşte. Toată porăiala ceea însă era
socotită mai mult pentru mama şi, în limba căsniciei lor,
însemna: mă rog, pentru că am venit la ai mei, poţi să li
te plângi, dar nu uita că peste două zile ne întoarcem în
Horodişte...
Ograda bunicii, aşezată chiar pe malul Nistrului, era
şi nu era pe mal. Câţiva curpeni de cartofi, câţiva copăcei
de mere pădureţe, iar încolo, toată ograda - numai stân¬
ci de piatră се-şi scoteau din pământ care o falcă, care un
grumaz. Păreau nişte animale ciudate, preistorice, adunate
în ograda bătrânei, iar dincolo de ocol, după gărduceanul
scund, pământul iară se rupe în două - un perete de humă
împresurat cu bolovani de piatră coboară la vale şi tocmai
hăt, la talpa lui, se vedeau lucind la soare apele Nistrului.
Spre deosebire de malul drept, abrupt şi prăpăstios, ma¬
lul stâng al râului era neted, curat şi, împreună cu cele câte¬
va sute de case, urca domol spre răsărit, până se topea hăt la
răsăritul soarelui. Satului de pe celălalt mal i se zicea, dacă
nu mă înşel, Subutăuca. Puteai să rupi un măr din copacul
bunicii, să-ţi faci vânt şi să-l arunci pe celălalt mal, dar nu
era voie. Sub talpa dealului se plimba un grănicer cu armă
la umăr, dincolo, pe celălalt mal, se vedea un alt soldat,
în altă uniformă. Era graniţa. Noi cu bunica într-o ţară,
Subutăuca în altă ţară şi nu se obişnuia în asemenea cazuri
să se arunce cu mere dintr-o ţară în alta.
65
în Subutăuca, după câte înţele eu acum, era comună,
şi comuna ceea poate că bogată nu prea era, dar avea or¬
chestră, o fanfară grozavă cu trompete ce luceau la soare de
se vedea şi peste graniţă. Marşurile erau marea slăbiciune
a acelei orchestre şi părea că nu atât aratul, ori semăna¬
tul, ori strânsul îi preocupa pe oamenii ceia, cât marşurile
propriei lor fanfare. Dimineaţa, îndată ce răsărea soarele,
începea a se veseli fanfara pe malul stâng. Oamenii ieşeau
de prin case, se adunau în mijlocul satului, lângă fanfară,
care cu sapă, care cu coasă, care cu seceră. Când soarele se
ridica aşa, cam de-o prăjină, pe cer, porneau spre răsărit
cu alai şi voie bună - orchestra înainte, coloana în urma
ei. Mergeau, şi tot mergeau, şi iară mergeau până se topeau
hăt după muchia ceea de deal. Acolo le erau pământurile,
acolo munceau toată ziua, făcându-i pe slobozieni să moară
de curiozitate, căci se întrebau slobozienii: ce-o fi făcând
muzicanţii acolo după deal o zi întreagă? Prăşesc şi ei în
rând cu lumea ori hodinesc la umbră, aşteptând să vină
seara pentru a petrece coloana înapoi spre sat?
Slobozienii nu aveau fanfară, dar, spre deosebire de su-
butăuceni, aveau o biserică frumoasă, de piatră, cu clopot
mare, sunător, dăruit, pare-mi-se, de-o mănăstire. Dumi¬
nicile, subutăucenii, atei fiind, se duceau încolonaţi la mun¬
că, pe când slobozienii, creştini ortodocşi, urcau cu câte-
un colac, cu câte-o lumânărică drumurile spre biserică.
Pe celălalt mal fierbeau marşurile, pe istlalt mal, preotul
intra în slujbă, şi veselia trompetelor, împletită cu dangătul
clopotului, venea clocotind prin văile nistrene.
66
Mi-a rămas, nu ştiu prin ce fel, în memorie o aşchie
senină dintr-o după-amiază de duminică. Noi, copiii, ne
jucam de-a mijatca acolo, la bunica. Tocmai îmi căutam un
loc bun de ascuns şi, tot umblând printre stâncile celea de
piatră, o zăresc deodată pe mama stând cu bunica la sfat.
Şedeau pe un lăicer aşternut ре-un prag de piatră în fundul
grădinii şi, de după gărduceanul cela scund, priveau la cele
ce se petreceau dincolo. Şopteau ceva îngrijorate ele înde
ele, şi eu, tot căutând unde să mă ascund, am început a ciu¬
li urechea. Simţindu-mă aproape, femeile au amuţit, după
care bunica, tocită de dragoste şi bunătate, pentru a răs¬
cumpăra tăcerea lor oarecum lipsită de tact, m-a chemat şi,
în faţa mea, a dezgropat de undeva din fundul buzunarului
fustei sale lungi câteva alune. Le-am luat şi n-am mai stat
să aflu despre ce era vorba acolo. După cum am aflat mult
mai târziu, felul cela de conversaţie se numea „politică”, iar
politica, mă rog, ca politica...
Tot umblând noi cu joaca, de la bunica, din vale, iată
că ajungem sus pe deal, la moşul Petrea, fratele mai mic
al tatei, şi, tot căutând un loc bun pentru a mă ascunde,
descopăr după casa moşului o movilă de bostani. Era în
toamnă, cam pe vremea seceratului, şi ţăranii, strângându-
şi păpuşoii, adunau şi bostanii, pe care, de obicei, îi puneau
printre rânduri, ca să aibă ce da la vite.
Avea în anul cela moş Petrea nişte bostani grei, vânjoşi,
botoşi şi te aţâţau, nu ştiu cum, la trântă, la harţă te aţâţau
bostanii ceia. Tot stând acolo după bostani şi aşteptând
când voi fi găsit, ce-mi vine deodată în cap - da се-ar fi
să iau un bostan şi să-i dau drumul la vale, pe cărare, spre
67
bunica? Era o idee cât se poate de interesantă, căci casa bu¬
nicii abia se vedea de acolo, de pe deal, adică i se vedeau
numai acoperişul, fântâna, caii noştri legaţi la iesle, dar
toate aveau dimensiuni mici, de parcă ar fi fost nişte jucă¬
rii. Fără să stau mult pe gânduri, aleg un bostan mai mări¬
cel, pentru că mă interesa să aflu dacă va ajunge bostanul
întreg la bunica ori va crăpa în fuga cea mare. Ei, şi apoi
esenţialul e să-i vină unui copil ideea, că pe urmă nimeni
nu-1 mai poate opri. Veneau bostanii moşului Petrea la vale
ca armata lui Papură-Vodă - care plesneşte la o jumătate
de drum, care mai depărtişor. Toată coasta ceea de deal era
numai bucăţi, numai sâmburi de bostan şi, din toată movi¬
la, numai doi bostani au ajuns teferi până la bunica. Unul
a nimerit în fântână şi tata s-a necăjit o seară întreagă până
l-a scos, iar altul a nimerit într-un coş cu pătlăgele. Tocmai
trecea un slobozian cu căruţa pe drum, aducea nişte legu¬
me de la grădinile satului şi, când colo, vine un bostan de
sus, cade în coşul cu pătlăgele şi le striveşte pe jumătate.
La început, omul avea pretenţii, că ce, adică, cum vine una
ca asta, dar m-a scos tata din încurcătură. Fiind slobozian,
l-a întrebat pe omul cela că de ce i-a trebuit numaidecât să
intre în sat ре-acolo, parcă nu i-ar fi fost mai îndemână să
vină pe drumul Movilăului? Aici omul a căzut pe gânduri,
pentru că, într-adevăr, s-ar fi putut întoarce şi pe drumul
Movilăului şi, vasăzică, nu bostanul, ci soarta era la mijloc,
iar pe un moldovean, cum îl duci cu gândul la soartă, gata -
nici pretenţii, nici supărare.
Vremea în musafirie trece repede şi iată că într-o zi,
dis-de-dimineaţă, când ne trezim, caii îs de acum înhămaţi.
68
Se adună neamurile să ne petreacă. Bunica ne sărută, rând
pe rând, şi e caldă, e curată sărutarea bunicii, ca şi apele Nis¬
trului. Mai rămâneţi dar sănătoşi, mai mergeţi dară cu bine,
însă ne doare pe toţi la despărţire - şi lacrimile noastre se
amestecă cu lacrimile bunicii pe faţa noastră, pe faţa ei.
Cele două prăpăstii la plecare par două dealuri obişnuite.
Caii scot trăsura din Slobozia şi, hodiniţi două zile, caută să-i
mulţumească tatei, tot cercând a trece la trap şi când le arată
el biciuşca, şi când nu le-o arată. Iară încep a ne ieşi în cale
satele, pământurile, imaşurile Sorocii. Au trecut însă două
zile la mijloc - şi în două zile de toamnă se schimbă multe
în viaţa ţărănimii. Când ne duceam, era sâmbătă, peste tot
se simţea că se apropie o zi de sărbătoare, o zi de hodină, iar
acum hodina a rămas în urmă. Satele-s pustii, prin câmp
albesc cămăşi, basmale, pălării. Căruţe se duc, căruţe vin.
Lumea cară păpuşoi, răsărită, lumea ară, lumea seamănă şi
numai noi venim cu sloboda, venim din musafirie.
— I-te-al-naibii!!!
In sfârşit, iată că răsare de pe-o muchie de deal răsucit
potcoavă marginea Horodiştei. Răsuflăm uşuraţi cu toţii -
las’ că nu s-a mai întâmplat nimic în cele două zile cât
n-am fost acasă. Şi cerul, şi casele, şi drumul, şi toloaca -
toate-s acolo unde le-am lăsat, toate se bucură de întoarce¬
rea noastră. Luceşte sus crucea bisericii peste sat, scheaună
Tuzic de bucuria cea mare, căci a stat două zile la poartă
aşteptându-ne.
în ogradă trebăluieşte bădica Gheorghe, vechiul nostru
gospodar, vechea noastră gospodină. Acum, după ce a stro¬
pit cu apă bătătura din faţa casei, o mătură frumos, dar
69
e supărat foc - asta face un om deştept toamna, mătură
bătătura?! Lumea seceră şi cară, lumea seamănă şi ară. Ră¬
sărita noastră stă de-o săptămână culcată la pământ, petrec
şoarecii în ea ca în sânul lui Avram, fiindcă, să vezi, caii
poartă trăsura domnului Druţă prin musafirii...
Nu îndrăzneşte însă să-i spună toate astea tatei, pentru
că o poate păţi. Nici mamei nu-i poate spune nimic, ştiind
că o să aibă mai încolo nevoie de susţinerea ei când se vor
duce la Otaci să comande straie, şi, înfierbântat de ciudă
cum era, mă zăreşte deodată în fundul căruţei cu o vâz-
doagă prinsă de bunica la buzunarul hainei.
— Tu, măi Ionică, ce-mi şezi colo ca un mire cu floare
la piept?! Ia dă, tată, biciuşca ceea încoace...
într-o clipă sar din căruţă şi o iau la sănătoasa prin cur-
penii de cartofi, pentru că, dacă nici tata, nici mama n-au
pus mâna pe mine, de la bădica Gheorghe am mâncat băta¬
ie destulă. Chelfăneală se chema la dânsul trebuşoara asta,
dar mă îngrozea nu atât expresia ca atare, cât conţinutul pe
care fratele Gheorghe i-1 atribuia.
9
Şi, pentru că a venit vorba de fratele Gheorghe, ne mai
întoarcem o dată la tata. Azi nu mai sunt pe lume nici pă¬
rintele, nici feciorul, dar, sfinte Dumnezeule, au fost atât de
feluriţi, încât deseori părea că nu le rămâne să facă decât un
singur pas pentru a deveni duşmani.
Şi dacă nu l-au făcut, nu este nici meritul unuia, nici
înţelepciunea altuia, ci, pur şi simplu, aşa au vrut împre¬
jurările.
70
Când s-a ridicat flăcăuan, fratele Gheorghe era voinic,
harnic, gospodăros şi nu prea vedea cu ochi buni slăbiciu¬
nile tatei pentru o petrecere, pentru o harţă aţâţată din ni¬
mic. Cât despre tata, pe el îl cam supăra faptul că Gheor¬
ghe, la optsprezece ani, intra în moară cu doi saci plini la
subţioară - şi nu atât puterea ca atare, cât manifestarea ei îl
enerva pe tata. La un ceas de supărare, Gheorghe i-o fi zis
ceva necuviincios tatei, pentru că nu-şi prea căuta cuvin¬
tele la supărare, poate chiar şi fără să-i fi zis ceva, tata o fi
intuit un posibil rival. Nu i-a căutat pricină, dar, fiind mai
umblat prin lume, l-a tot urmărit până a zărit o mică cră¬
pătură în butoiul cela de muşchi şi voie bună care se numea
bădica Gheorghe.
Vorba e că Gheorghe al nostru era cam lacom. N-aş
vrea să intru într-un păcat atât de mare, încât să afirm că
tata a cultivat direct lăcomia lui Gheorghe, dar nici că aş
fi vrut să-mi şovăie cuvântul în faţa sfântului adevăr. Am
trăit ani destui cu ei într-o casă, dar nu ţin minte să-i fi
văzut măcar o dată stând alături şi vorbind pe îndelete. Se
înţelegeau mai mult prin frânturi de fraze, printr-un sis¬
tem de priviri pe care le schimbau ei înde ei, printr-un şi
şir de împunsături şi surâsuri. Aici era de vină mai mult
tata, pentru că, din nenumăratele metode pedagogice care
circulau prin regiunea Sorocii, el şi-a ales-o pe una singură,
rămânându-i credincios până la moarte. Deviza lui era un
neamestec total - nici direct, nici indirect - în treburile
copiilor. Poate pentru că el însuşi a crescut greu, câştigând
prin lume, tata era de părerea că lumea străină e unicul
dascăl înţelept. Ai să te loveşti cu capul de perete o dată, de
71
două, de zece ori, până-ţi vei da singur seama că în faţa ta
e un zid. Se poate întâmpla să fie o metodă înţeleaptă, dacă
o luăm ca metodă, dar mă întorc la fratele Gheorghe şi iară
mi se umple inima de jale.
Isteţ, voinic, îndemânatic, plin de umor şi voie bună,
încât până şi azi mai circulă prin Horodişte sumedenie de
pătăranii de-ale lui. A învăţat la şcoala din sat vreo patru-
cinci clase, dar atunci, demult, învăţătura la liceu costa pa¬
rale şi, după nişte calcule pe care şi le-a făcut el singur în ca¬
pul lui, într-o bună zi a declarat că nu se mai duce la şcoală
şi nu ţin minte să-i fi părut vreodată rău de hotărârea luată.
Un grâu copt, bun de coasă, o vită bine hrănită, o pereche
de ciubote făcute în Otaci „na zakaz\ câţiva bănuţi aşezaţi
într-o gămălie de mac şi ascunşi undeva după căpriori -
toate astea făceau inima lui să tresalte de bucurie. O gospo¬
dărie bună şi frumoasă, poate una din cele mai bune şi mai
frumoase gospodării în Horodişte - atâta a vrut şi atâta n-a
putut avea badea Gheorghe.
Spunea cineva mai nu demult: o, aceşti băieţi vânjoşi şi
voinici de la ţară! Unde poţi găsi muncitori mai buni decât
dânşii, pentru că ei se aprind la o simplă adiere de vânt şi
nu se opresc până nu cad în brânci. îmbătaţi de propria lor
isteţime şi îndemânare, ei se iau veşnic la întrecere, curioşi
fiind să afle, vorba cântecului, cine ţine aşa mai mult. Orice
ţăran ştie că, atunci când înhami o pereche de mânzoci, o
jumătate de an umbli cu dânşii fără biciuşcă. Şi, chiar por¬
nind fără biciuşcă, trebuie să-i ţii totdeauna în frâu, să-i
opreşti la fiece pas, căci, altminteri, îmbătaţi de tinereţe,
caii se aprind şi, dacă se aprind, ard şi - gata, se vlăguiesc,
72
muşchiul scade şi caii nu mai sunt buni de nimica - o viaţă
întreagă abia mută picioarele, asudă şi nu rezistă nici la
drum, nici la plug. Ştia acest lucru şi tata şi-l aplica ori de
câte ori îşi creştea o pereche de cai tineri la casă, cât despre
copii, apoi, singura metodă pedagogică, cum s-a mai spus...
Convins fiind că tata nu e un gospodar bun, că prea se
abate ba pe la petreceri, ba prin aventuri, bădica Gheorghe,
de pe la vreo paisprezece-cincisprezece ani, a început a se
gândi la casă, la gospodăria lui proprie. Cât îl ţin minte,
fiece cureluşă, fiece cui ruginit era privit din punctul de
vedere al viitoarei sale gospodării. Erau lucruri care îl in¬
teresau, lucruri care nu-1 interesau - şi care ar fi putut să-i
prindă bine mai încolo, şi lucruri de care se putea lipsi.
Bine croit, bine legat, cu ochi mari, căprui pe-o faţă
rotundă, smolită, ţin minte cum i se lumina, cum i se
însufleţea toată făptura atunci când venea vorba de pă¬
mânt. Pe vremea ceea, a fi un gospodar bun însemna, în
primul rând, să ai o bucată bună de pământ. îşi avea şi fra¬
tele Gheorghe hectarul lui în lotul tatei, dar i se părea mult
prea puţin. Pentru a răzbate în lume, era nevoie de pământ,
şi fratele Gheorghe îl visa, îl dorea, îl adulmeca atunci când
trecea, călare sau pe jos, prin mijlocul lanurilor.
De mic copil era la curent cu toate actele de vânzare şi
cumpărare a pământului în Horodişte, ştia cine şi pentru
ce-a fost nevoit să-şi vândă bucăţica lui de pământ, care şi
de unde a găsit bani ca să-l cumpere. Avea un mare succes
la fete, dar, după câte îmi amintesc, nu-1 interesau deloc
aventurile amoroase, căutând să afle mai întâi care fată şi
cât pământ urmează să primească de zestre. în lungile seri
73
de iarnă cerca să înveţe pe furiş, de unul singur, vreo mese¬
rie ceva, pentru că iarna ţăranul nu prea avea de lucru şi cât
bănărit ar putea face de-ar şti o meserie bună!
Tata îl urmărea de la distanţă fără a fi venit cu vreo pă¬
rere. Gheorghe, la rândul lui, nu se arăta nici el doritor de
a sta cu tata la sfat şi numai în zilele de muncă grea şi în¬
fierbântată, pe vremea prăşitului, ori a cositului, ori a tre¬
ieratului, când tata avea neapărată nevoie de ajutorul lui,
Gheorghe găsea cu cale să întrebe pe care din cei doi cai
o să i-1 dea când se va însura, care din hectare pot să fie
ale lui. Tata, fiind grăbit cum e omul pe vremea prăşitului,
ori cositului, ori treieratului, pentru a nu pierde vremea
cu vorbe goale, zicea că, mă rog, pe care vrei, pe acela îl
iei, numai hai, dă-i înainte, că n-am când. Gheorghe nu se
dădea în lături de la muncă, dar, pe de altă parte, nici nu
înceta de-a tot împărţi gospodăria tatei în patru. îşi alegea
partea lui din timp, anunţându-ne că, uite, cutare şi cuta¬
re e luat de acum, şi apoi las’ că ştia el să arunce câte un
pumn de grăunţe în vita care urma să fie a lui şi tot căra
îngrăşăminte pe hectarul care avea să-i treacă, şi, de-i pica
vreun gologan, îl ţinea cu dinţii, pentru că, oricum, va veni
vremea...
Acum, pentru că a venit vorba de fratele Gheorghe, iar
ne întoarcem la tata. Ştia şi tata a fi stăpân pe banul lui,
ne îndemna şi pe noi să fim strângători, zicând că banul
îţi aduce prieteni chiar atunci când vei rămâne singur cuc,
iar fără bani te vor lepăda şi cei cu care te-ai luat frate de
cruce. Cât îl ţin minte, chiar şi în vremurile cele mai negre,
avea câte-un ban dosit acolo pe undeva, dar de la felul în
74
care slobozea tata paraua în buzunar şi până la cel în care îl
punea fratele Gheorghe era ca de la cer la pământ.
Mi-aduc aminte o pătăranie de care s-a vorbit şi s-a râs
multă vreme în casa noastră. Pe când eram eu cu sora încă
mici, ce-i veni odată tatei în cap - uite, se apropie Pastele,
iar în Horodişte niciun scrânciob ca lumea. Avea acolo, în
mahala, un cumătru care dădea bani cu camătă, dar tatei,
fiind cumetri, când avea nevoie, îi împrumuta fără camătă.
Se duce dar tata la naşul cela al nostru, ia nişte bani, se
repede cu dânşii până la Arioneşti şi cumpără o frumuseţe
de scrânciob, care învârtea în jurul unei furci vreo paispre¬
zece scaune spânzurate de sârme groase de fier.
Horodiştenii se dau în vânt după petreceri şi, mic cum
eram, dar ţin minte că aproape o săptămână a petrecut sa¬
tul în ograda noastră. Vremea era frumoasă, anul se arăta
a fi bun şi, de dimineaţă până seara târziu, se tot învârtea
în jurul osiei sale scrânciobul, iar în scaune - perechi, pe¬
rechi, perechi. Cine avea bani, acela plătea cu bani, cine n-
avea - acela plătea cu ouă roşii, iar care n-avea nici bani şi
nici ouă, acela punea umărul la învârtit - pentru zece rân¬
duri date în scrânciob aveai dreptul să te dai şi tu o dată.
Gheorghe a insistat să fie pus bănar şi tata a primit oferta
cu condiţia că va ajuta şi la învârtit.
în câteva zile, tata a strâns vreo două preţuri faţă de ceea
ce cheltuise pe scrânciob. Unde mai pui că ne rămâneau pe
deasupra scrânciobului şi câteva ciubere cu ouă vopsite -
roşii, verzi, sinilii, că-ţi era mai mare dragul să te uiţi la
ciuberele celea. Fratele Gheorghe era agitat şi, pare-se, pen¬
tru prima oară în viaţă se arăta mulţumit de părintele pe
75
care i l-a trimis Dumnezeu. De-ar fi fost la judecata lui, bă¬
dica Gheorghe ar fi dus afacerea ceea cu scrânciobul până
în pânzele albe. Ungi comoara frumos să nu ruginească,
o pui sub şopron, cum vine la anul Pastele, iară îl scoţi,
îl aşezi în mijlocul ogrăzii - şi tot aşa, din an în an, până
răzbaţi şi tu printre primii gospodari ai satului...
Avea însă tata un dispreţ înnăscut pentru primii gospo¬
dari ai satului şi nu voia să ajungă printre dânşii, să crăpi,
nu altceva. Pentru ca nu cumva soarta să-i facă o şotie, să-l
îmbogăţească contrar voinţei lui, tata, cum a trecut Paştele,
a împrăştiat scrânciobul cela de n-a rămas nici urmă din-
tr-însul. Unuia i-a dat un scaun, altuia câteva belciuge, şi
darurile celea erau foarte bine primite de horodişteni. Sca¬
unele din scrânciob s-au dovedit a fi bune de iesle pentru
vite, din sârmele de fier de care se spânzurau scaunele oa¬
menii îşi făceau cârlige pentru smuls paie din gireadă. Şi-a
făcut şi tata la fierar câteva cârlige - unul, dacă nu mă înşel,
mai este şi acuma la sora, pe undeva.
Sărmanul Gheorghe - era bolnav, fiind zguduit de-o
asemenea risipă nechibzuită. De altminteri, cam bănuind
cum vor sfârşi toate până la urmă, el încă de pe vremea
când era sărbătoare în jurul scrânciobului căuta să sca¬
pe câte-o monedă-două în nişte buzunăraşe cusute anu¬
me pentru trebuşoara asta. In cele câteva zile cât a ţinut
Paştele, a adunat aproape o pălărie de mărunţiş - erau bani
şi de câte un leu, şi de câte doi, şi de câte cinci. Ca să nu dea
tata peste dânsul, s-a furişat într-o noapte şi i-a îngropat
undeva în fundul grădinii.
76
O jumătate de vară i-a lăsat să zacă acolo, iar când au în¬
ceput a se uita sărbătorile şi au fost cheltuiţi banii câştigaţi
pe scrânciob, ce şi-a zis el - stai că a sosit ceasul. A luat
hârleţul într-o zi când tata nu era acasă, s-a dus în fundul
grădinii, a încercat într-un loc, în altul şi încă în altul, dar
degeaba. Cât am mai trăit noi acolo în Horodişte, de mii
de ori l-am tot văzut plimbându-se cu hârleţul prin fundul
grădinii. Primăvara nu-1 lăsa pe tata să are grădina, zicând
că plugul poate vătăma rădăcina celor câţiva copăcei de
corcoduşi, toamna nu-1 lăsa să scoată cartofii din aceleaşi
motive şi a tot săpat sărmanul de unul singur, că nu mai ve¬
dea lumea de atâta săpat, dar degeaba. Mulţi ani mai târziu
mi-a spus că, pesemne, l-o fi pândit cineva când îngropa
banii, pentru că horodiştenii au un simţ grozav de ceea ce
se petrece în jur, ş-apoi văd noaptea la distanţă, ca mota¬
nii...
S-a însurat bădica Gheorghe pe la vreo optsprezece ani,
a fost o nuntă de toată frumuseţea la noi în ogradă - se
poate întâmpla să fi fost şi eu vornicel la nunta lui. Poa¬
te că vornicel în toată puterea cuvântului n-am fost, dar
băsmăluţă legată la mânecă am purtat. Toate erau bune şi
frumoase, dar nu-i mergea bietului Gheorghe, să crăpi, nu
altceva. îndată după nuntă, chiar în aceeaşi toamnă, a fost
luat la armată, iar după doi ani de armată au început con¬
centrările din ajunul celui de-al Doilea Război Mondial,
după care a venit şi războiul.
O să trecem peste destinul unui om în aceste mari zgu¬
duiri de vremuri, pentru că cine poate zice că a spus totul,
mai ales într-o cărticică dedicată copilăriei sale. A făcut şi
77
fratele Gheorghe războiul, a ajuns cu Armata Roşie până
prin Cehoslovacia, până prin Austria. Personalitatea lui
fusese însă formată încă înainte de război şi, când s-a în¬
tors, nu se sătura de-a ne tot povesti cum taie cehii lemne
cu motorul, cum îşi ţin vitele în grajduri, cum conservă
austriecii perje pentru iarnă, şi gospodăria, acea bună gos¬
podărie la care visase odată, părea să fi prins o nouă viaţă.
Ar fi bine, poate, să ne oprim pe-o clipă şi să discutăm:
ce-o fi însemnând în concepţia unui moldovean a ajunge la
o viaţă bună, a deveni un gospodar bun? După ce-o să stăm
o noapte întreagă vânturând pleava din grâu, o să vedem
că de vină nu e decât vechea noastră sărăcie. A fi un bun
gospodar în concepţia omului nostru nu înseamnă decât să
ai o casă ca lumea, o vită bine ţinută pe lângă casă, o haină
mai curăţică în zi de sărbătoare, pentru tine şi pentru copi¬
lul tău, o oră liberă înainte de hodina nopţii şi două cănuţe
cu vin pentru când va trece pe la tine un vechi şi bun pri¬
eten... E ceva condamnabil, e ceva criminal în felul acesta
de-a înţelege şi a-ţi trăi viaţa?
Din păcate, n-a avut noroc fratele Gheorghe. După răz¬
boi, când începuse a se aşeza şi el cu traiul, s-a îmbolnă¬
vit, într-o vară, de gălbinări. A stat vreo două săptămâni
la spitalul din Călărăşăuca, dar, pe urmă, ce şi-o fi zis: las’
că, dacă tot tratamentul se reduce la cartofi copţi, poate
mânca el şi acasă, iar pe lângă asta îi mai aduci nevestei o
căldare cu apă, mai tai un lemn, pentru că pădurea e lângă
casă, dar nici de adus nu are cine-1 aduce, nici de tăiat nu
are cine-1 tăia, lemnul cela...
78
Intr-o zi a părăsit spitalul şi aceasta i-a hotărât soarta.
Mai în toamnă, când nu prea avea de lucru, a venit singur
să se trateze, dar era de acum târziu. De câte două-trei ori
pe an îi dădea sângele buluc pe gură. Când i se făcea rău de
tot, venea la mine, la Chişinău, intra la redacţie, se aşeza pe
scaun oftând:
— Am auzit, măi Ionică, de-un doftor bun aici, la Chi¬
şinău. .. Plătesc, iată, oricât face...
Porneam în doi prin oraş în căutarea doctorului căruia
i-am fi putut spune: uite, tovarăşe, îţi plătim bani grei, dar,
vorba ceea, iei banii şi ne dai sănătate. Doctorii se uitau la
el, se uitau la mine, şi iară la el, şi iară la mine...
A murit de ciroză în primăvara lui ’58. Cerea întruna
apă, dar nu-1 ajuta, căci era umflat de apa băută, şi atunci
m-a rugat să-l duc acasă, la Horodişte, căci avea în colţul
ogrăzii o fântână săpată de dânsul. O zi întreagă am mers
de la Chişinău până hăt după Donduşeni, apoi, acolo unde
sfârşea şoseaua, ne-am mutat într-o trăsură trasă de patru
cai şi o noapte întreagă am rătăcit prin nesfârşitele gloduri
ale nordului, până ce, în zori, am ajuns la acea fântână să¬
pată de dânsul lângă casa lui...
A murit în chinuri îngrozitoare, căci, în afară de ficat,
era sănătos, socotit pentru două vieţi, şi ceea ce era sănă¬
tos nu voia să cedeze în faţa morţii. Deşi se desfundaseră
drumurile în acel început de primăvară, ne-am adunat mai
toate neamurile la înmormântarea lui. Tata, ce-i drept, n-a
putut să vină. Zăcea şi el la spitalul din Drochia, pentru că
se bătuse de la nişte ibovnice - de cum a rămas vădăoi, a
pornit-o prin petreceri, că nu apuca să se descurce dintr-
79
o daravelă şi intra în alta. Ne-a spus însă, mult mai târ¬
ziu, mie şi surorii, că i-a părut grozav de rău la moartea lui
Gheorghe şi l-a durut inima atunci, în ziua înmormântării.
...Se trec multe pe lume, s-a trecut şi asta. Mai încolo,
când ne întâlneam la Ghica-Vodă, îl căina, zicând că iaca,
măi, cum n-a mai avut noroc sărmanul băiet! Întreba în¬
truna de Silvica, singura fiică rămasă de la Gheorghe, şi
de casa, şi de fântâna ceea din colţul ogrăzii... Odată, oa¬
recum iritat de căinările celea ale lui, l-am întrebat dacă
nu cumva simte vreo remuşcare, ca părinte, atunci când îşi
aduce aminte de Gheorghe.
Tata s-a întors spre mine, m-a privit lung, de parcă nici¬
cum nu se aştepta să fie întrebat de una ca asta. In cele din
urmă şi-a plecat fruntea, a cules de jos un pai, l-a chitit cam
cât poate avea paiul cela în lung, cât poate avea în lat, după
care a zis:
— Hei, dragul tatei, că de lăcomia ceea, când vine omul
pe lume cu dânsa în suflet, nimeni nu-1 mai poate scăpa...
Pesemne, aşa e. Şi totuşi, când mi-1 amintesc pe fratele
Gheorghe, mă umple jalea şi gândul mi se duce pe o cărare
ştiută numai de el până la tata. Parcă aş fi vrut să mai întreb
ceva, dar acuma e târziu, e mult prea târziu...
10
Iar anii trec. Anii se duc. Se duc ei acum, se duceau şi
atunci, demult, şi, cum anii se duc, copiii cresc, crescând,
trec dintr-o clasă în alta, după care iată-ne şi pe noi scoşi
de învăţătorul Pavel Harabagiu la mal. Terminam în pri-
80
măvara ceea clasa a patra, iar clasa a patra era pe atunci
sfârşitul cursului primar de învăţătură. După clasa a patra,
cine avea bani, acela putea intra pe la vreun liceu pe unde¬
va, iar ceilalţi rămâneau să înveţe încă trei ani, dar nu era
deloc obligator, şi apoi, în cei trei ani, carte multă nici că se
făcea - altoirea viţei-de-vie, o sută de feluri de-a lega o vită
la gard şi multe altele de acestea.
Mai înspre primăvară, când au prins a se zvânta renu¬
mitele gloduri din Horodişte şi, pe sub garduri, picioarele
ţăranilor au început a urzi cărăruşe, în urma cărui fapt satul
a trecut la o altă treaptă spirituală, schimbul de informaţii
devenind mai activ, mai eficace, a ajuns şi la urechile noas¬
tre un zvon cum că, prin satele vecine, absolvenţii clasei
a patra vor primi medalii. Premiile întâi, doi şi trei. Re¬
spectiv, aur, argint şi bronz. Şcoala din Horodişte nu dis¬
punea de niciunul din metalele sus-pomenite, dar avea în
schimb un învăţător tânăr şi ambiţios, care nu admitea ca
Horodiştea să rămână măcar cu o idee în urma celorlalte
sate. A pus caii la trăsură, căci avea cai buni, a umblat pe
unde a umblat şi nu s-a lăsat până nu a apărut într-o bună
zi cu o cutioară în faţa clasei.
Muream de curiozitate. Să mergi la zece-unsprezece ani
cu medalie la piept de-a lungul Horodiştei - putea fi ceva
mai frumos, ceva mai măreţ pe această lume?! Premiul în¬
tâi nu se discuta - premiul întâi urma să-l primească fecio¬
rul lui Nicolau, felcerul satului, un bun tovarăş al meu din
anii ceia, băiat aşezat şi priceput, care a dovedit cu vremea
că merita din plin medalia de aur, ajungând azi un foar¬
te bun zootehnician. Premiul doi avea s-l primească o fată
81
pe cât de isteaţă, pe atât de bătăuşă - şi numai medalia de
bronz rămânea să tulbure inimile şi minţile întregii clase.
La început se vorbea de unul Bucătaru, băiat bun, dar
cam molău din fire, şi apoi ce înseamnă „se vorbea” -
însuşi Bucătaru spunea pe la recreaţii că, uite, aşa şi pe din¬
colo, până la urmă eu am să pun mâna pe medalie. Cuiva
nu i-a plăcut felul cela îngâmfat de a te declara cu decoraţie
atunci când încă nu o ai - în Horodişte, declaraţiile de
acest gen irită lumea. După care au mai răsărit vreo doi-
trei care au spus că, uite, nu Bucătaru, ci eu, ori, în cel mai
rău caz, verişorul meu va primi medalia de bronz. Când
s-au adunat vreo cinci-şase pretendenţi, am început să cad
şi eu pe gânduri. Ruşinos cum eram, nu-mi ajungea cu¬
raj să fac declaraţii publice în acest sens, dar, venind seara
acasă, am început a o toca pe mama la cap, zicând că, acolo
unde-s şase la o medalie, de ce adică să nu fie ei şapte, cu
condiţia, fireşte, ca al şaptelea să fiu tocmai eu. Şi, ca să
vezi, a prins a se mişca ceva din loc, pentru că politica cea
mare cum credeţi că se face? Arunci ici-colo câte-o vorbă,
câte-o sămânţă, apoi îţi vezi înainte de-ale tale şi las’ că
mustul în pământ fierbe, vlaga urcă, mugurul se desface,
n-are încotro.
La început era vorba să se facă o mare serbare, să se adu¬
ne tot satul în ograda şcolii şi medaliile să fie înmânate pe
scenă, în faţa a sute şi sute de oameni nedecoraţi cu nimi¬
ca, dar n-a fost într-un ceas bun zămislită serbarea şi ori
că oamenii care ne împrumutau, de obicei, portiţe ca să
le punem pe bănci şi să facem scenă n-au mai vrut să ni le
împrumute, ori că femeile care ne dădeau covoare să facem
82
pereţi la scenă n-au mai vrut să scoată covoarele din casă,
dar la ideea marilor festivităţi s-a renunţat.
Totuşi am avut noroc că era o frumoasă zi de sfârşit de
mai. Stăteam puşi careu în faţa şcolii. La închiderea careu¬
lui, pe-o măsuţă, se afla mult râvnita cutioară cu trei me¬
dalii şi iată că domnul învăţător, după o scurtă cuvântare,
a pornit cu mâna spre cutioară. Medalia de aur a zburat ca
un pui de sticlete dun cutioară pe pieptul lui Nicolau. Fiica
lui Ifimaş şi-a ascuns medalia într-o băsmăluţă - n-a vrut
să i-o prindă învăţătorul la piept. Ori că se gâdila, ori că se
ruşina, pentru că, năltuţă şi voinicuţă, din şcolăriţă înce¬
pea să devină fată mare. Alte amănunte nu mai ţin minte,
căci veşnicii mei duşmani de trântă m-au vârât în ultimul
rând şi, josuţ de statură cum eram, mai că nu vedeam ni¬
mic din cele ce se petreceau în careu. Şi, cum mă tot săltăm
în vârful degetelor, poate-poate mai văd ceva, deodată mă
pomenesc ghiontit de unii şi de alţii. Cu un fel de răutate,
care nu ştiu de ce la noi în Horodişte se cheamă zavistie, au
început a mă repezi cu toţii: hai, bre, du-te, că, iaca, îţi dă
ţie premiul trei...
Am avut impresia că, deodată, şi soarele pe cer, şi chiar
cerul, şi pământul cu Horodişte cu tot au înţepenit, s-au
oprit locului şi de mine depindea când şi cum va fi din nou
pornită această enormă maşină numită Viaţă. Din păca¬
te, casa ne era prea aproape de şcoală. Cât am coborât eu
ulicioara ceea, poate vreo două-trei babe să mă fi văzut,
pentru că era tocmai duminică şi ele, ieşite de la slujbă, la
fiecare trei-patru paşi se tot întorceau spre uşa bisericii şi-şi
făceau semnul crucii.
83
Mama tocmai pregătea masa când am intrat în casă cu
medalie cu tot. S-a bucurat nespus de meritele mele, dar,
când s-a aplecat să rânduiască nişte tacâmuri, parcă un
zâmbet şiret i-ar fi jucat în colţul buzelor. Un fior de gheaţă
m-a înţepenit deodată - au nu cumva o fi fost ea seara tre¬
cută la învăţătorul Pavel acasă şi l-o fi rugat cu lacrimi în
ochi să-mi dea şi mie medalie? Aş fi murit de ruşine dacă
aş fi aflat că mi-a făcut una ca asta.
Tata, în schimb, părea înclinat să arate mai mult inte¬
res pentru succesele mele şcolare. Făcea ceva prin ogradă
când am răsărit cu medalie la piept în faţa lui. Parcă-parcă
era gata să dea naştere la un cuvânt de laudă, dar tocmai
în clipa ceea a zărit nişte găini scurmând în opalca prinsă
de oişte în care dădea demâncare cailor. A ridicat o pietri¬
cică de jos, le-a alungat de acolo, dar găinile, trecând pe
sub oişte, au început a se apropia de opalcă din altă parte.
Indignat de-o asemenea viclenie, tata a intrat în casă, por¬
nind cu mama o lungă ciondăneală din pricina găinilor, iar
când s-a întors în ogradă, nu şi-a mai adus aminte nici de
mine, nici de medalia mea.
A doua sau a treia zi, învăţătorul ne-a trimis vorbă să
aducem medaliile înapoi la şcoală - în anul următor, de
acum alţii aveau să termine clasa a patra, trebuiau şi aceia
decoraţi cu ceva. Vin eu repejor acasă, caut în fel şi chip
medalia, dar nu pot da de dânsa şi, cum o tot căutam dis¬
perat, intră sora şi-mi spune să nu mai răscolesc atâta prin
casă. A luat-o încă aseară mama, a învelit-o într-o basma
curată şi s-a repezit de i-a dus-o învăţătorului Pavel acasă.
84
Asta m-a cam pus pe gânduri. Dacă n-a fost ea aceea
care s-a rugat să mi se dea şi mie medalie, de ce s-a grăbit
să i-o ducă învăţătorului Pavel acasă, şi încă învelită într-o
basma curată? Era ceva suspect, ceva lânced era în toată
povestea asta.
11
Şi am mai avut eu un tovarăş în Horodişte, atunci, în
anii ceia de demult, şi ar fi o mare nedreptate să nu-1 po¬
menesc măcar cu o vorbă de bine. Era un bătrânel josuţ şi
vânjos, cu păr alb, cu faţa bolovănoasă, rumenă şi binevoi¬
toare. Vara întreagă umbla într-o cămaşă de cânepă, lungă,
mai până la călcâie, şi, încins la brâu, semăna grozav cu un
snop de secară căzut din carul vremilor trecute.
I se spunea moş Andrei. Trăia într-o bojdeucă făcută
de obşte pentru clopotarul bisericii şi, nu ştiu de ce, dar
clopotarul satului era pentru noi, copiii, una din cele mai
misterioase figuri. Prea se deosebeau grijile lui de grijile
celorlalţi oameni din sat. Fiindu-i bojdeuca chiar lângă noi,
treceam de mii de ori pe lângă dânsa, dar era veşnic cu uşa
încuiată, pentru că moş Andrei, robaci din fire, nici n-avea
când să-şi şteargă fruntea de sudoare. Duminicile şi în zilele
de sărbătoare era sus, în clopotniţă, trăgând de funii unde
cerea rânduiala slujbei. Când se întâmpla să moară cine¬
va din horodişteni, neamurile răposatului veneau la moş
Andrei, bătrânul urca numaidecât scările, prindea de funie
clopotul cel mare şi de la dânsul afla satul că s-a mai stins
un suflet. Când venea prăşitul, ori seceratul, ori treieratul,
85
şi horodiştenii nu mai aveau nici când se naşte, nici când
muri, bătrânul cosea iarbă în ograda bisericii, îngrijea mor¬
mintele din cimitir şi apoi noaptea întreagă umbla în jurul
sfântului lăcaş, sunând cu un ciocan de lemn în ograda de
scânduri a bisericii - asta se chema pe atunci a bate toaca.
Harnic şi silitor, într-o lungă viaţă de om o fi adunat
bietul bătrân câţiva gologani la chimir, iar bătrânii rămaşi
fără moştenitori şi având câţiva gologani la chimir au stâr¬
nit dintotdeauna curiozitatea horodiştencelor. O vreme,
moş Andrei a rezistat la toate încercările de a-1 fi vârât
în păcat, dar l-o fi găbjit una taman când îngerul păzitor
nu era acasă şi numai ce ne pomenim cu o mătuşă văru-
ind bojdeuca clopotarului - era una Zamfira, o babă cam
arţăgoasă şi rea de gură cum nu se mai află.
Din cele câte prindeam şi eu cu urechea, mătuşa
Zamfira, având sumedenii de copii şi nepoţi prin toată
Horodiştea, s-a luat cu moşul mai mult pentru a căra avu¬
tul bătrânului pe la copii, pe la nepoţi. „Elei, cumătră, zi¬
ceau vecinele mamei când veneau la noi cu torsul. Dacă nu
l-a lăsa într-o zi pe moş Andrei gol puşcă în mijlocul dru¬
mului, să nu-mi ziceţi mie pe nume. Până şi cămaşa ceea
lungă de cânepă o să i-o ieie - dacă nu l-a putea dezbră¬
ca, o să-i taie poalele cu foarfecele, că, va zice, ce-i trebuie
moşneagului o cămaşă chiar aşa de lungă!”
Nu prea era fericită căsnicia celor doi bătrâni şi, fiindu-
le bojdeuca chiar lângă drum, o jumătate de sat, trecând
pe acolo ba la câmp, ba spre casă, ştia când şi pentru ce
s-au sfădit ei. Ceea ce le scăpa oamenilor - ori auziseră,
dar nu chiar totul - le povestea mătuşa Zamfira cu mare
86
drag, căci, iute la picior cum era, ziua întreagă umplea satul
cu minciuni, pe când moş Andrei, veşnic tăcut, nici n-avea
când, nici n-avea cui să-şi spună păsul. Horodiştea era în¬
clinată să creadă că mătuşa a ajuns jertfa unei tiranii ne¬
maiauzite, dar baba nu se putea opri. Se tot plângea, stând
la umbră ba pe-o prispă, ba pe alta, pe când el, călăul, el,
spânul, pufăia leoarcă de sudoare că, iaca-iaca, se lasă no¬
rii peste sat şi, dacă îi prinde ploaia fânul împrăştiat prin
ogradă, rămâne fără fân.
Mama i-a ţinut totdeauna parte lui moş Andrei şi, deci,
de partea lui moş Andrei eram şi eu. Când Horodiştea,
stârnită de mătuşă, vuia ca un stup împotriva lui, mama
găsea câte o bucăţică de învârtită, câte-o pereche de plă¬
cinte cu bostan, le învelea într-o frunză de brustur şi e
porneam să-l caut pe bătrân. Dacă nu era în bojdeucă ori
în clopotniţă, ori în ograda bisericii, înseamnă că era la
ţintirim. Il găseam săpând cuiva groapă, adică, bătrânul
nu se vedea deloc şi numai mici fuioare de lut galben, din
vreme în vreme, zburau sus şi, schiţând o curbă moale, se
lăsau pe movila de ţărână proaspătă. Veneam drept la să¬
păturile celea, puneam pe marginea gropii bucatele aduse,
zicând: „Iaca, m-o trimăs mama...”
Moş Andrei înfigea hârleţul în pământ şi-l lăsa aşa în¬
fipt. întorcea poala cămăşii pe dos, pentru a-şi şerge frun¬
tea de sudoare, ieşea din groapă, lua bucatele. Se aşeza sub
un copăcel, lângă alt mormânt, îşi făcea semnul crucii şi
stătea o vreme concentrat, de parcă ar fi fost în toată lumea
numai el şi bucata pe care o ţinea în mână. Mânca încet,
oarecum întristat, ţinând sub bărbie o palmă făcută căuş,
87
pentru ca, de vor avea să cadă ceva fărâmături, să nu cadă
jos. Sfârşind cu prânzul, arunca sub cerul gurii fărâmă¬
turile căzute în palmă, îşi mai făcea o dată semnul crucii,
după care, întorcându-se, dădea deodată cu ochii de mine
şi se bucura grozav de o asemenea întâlnire.
— Tu ce mai faci, Ionică?
— Da ce să fac... Când mă joc, când pasc cârlanii...
Mata ce mai faci?
— Apoi, săp, iaca, o groapă, c-o murit baba ceea a lui
Leonte a Frăsânei a lui Nichita Clantarul, dacă poate o ştii...
N-o cunoşteam, dar mă interesa prin ceva noutatea.
— Ce-o avut baba, c-o murit? O fi gâtuit-o cineva?
— Ei, auzi tu... Cine să-şi pună mintea cu o babă ca ace¬
ea... O murit de bătrâneţe, că avea ani cam mulţişori, da,
pe de altă parte, ştii ce ţi-oi spune? Bine că le mai strânge
Dumnezeu pe câte una, că altminteri n-ar fi chip de trăit
pe lume de răul lor...
— Mata cu mătuşa iar v-aţi sfădit?
— Tu de unde ştii?
— Se vorbeşte prin sat.
— Cum, se ştie de-amu şi despre asta?!
Moşul îşi cercetează mâneca stângă, mâneca dreaptă,
o alege pe cea stângă pentru a-şi mai şterge o dată fruntea
grea, fruntea amărâtă.
— N-a fost chiar cine ştie ce sfadă, dar ne-am clănţănit,
păcatele mele...
— O început iarăşi mătuşa?
— Apoi, să vezi tu, măi băiete, cum o fost... Vin eu asa-
ră acasă, trudit şi necăjit ca tot omul, da ea şede pe laiţă
88
lângă fereastră şi se piaptănă. Zic: „Măi babă, ia mai lasă tu
pieptănatul cela, aprinde un vreasc colo în vatră, sub piros¬
trii, că, iaca, m-am întors trudit şi flămând”. Ea sare friptă
de colo şi zice: „Da ce mi-ai adus ca să-ţi fac demâncare?
Mi-ai adus făină, mi-ai adus brânză, mi-ai adus carne şi
slănină? Că, zice, am văzut eu mulţi hâtri de aiştia, care
îşi amăgesc foamea cu câte-o gură de apă şi tot strâng, tot
leagă banii nod la nod”. Zic: „Cum, bre, că doar asta e grija
femeilor! Colo culegi din copac, colo sapi un curpăn, pui
ceva în oală şi găteşti, că doar aşa-i de când lumea - sara,
când se întorc bărbaţii, femeile, cu ce au, cu ce n-au, ies cu
masa în calea lor, pentru că, altfel, cum dar?!”. Iaca, tu eşti
încă un copchil, se poate spune, dar, dacă prinzi cu urechea
de ce se vorbeşte prin sat, îi fi având şi tu glagoliile tale în
cap - parcă nu-i aşa cum spun eu?
Fiind cu trup şi suflet de partea moşneagului, eu dă¬
deam din cap că aşa e şi, cu toate că au trecut de atunci
ani şi ani, rămân la aceleaşi convingeri, şi femeia care nu-şi
aşteaptă bărbatul seara cu masa de-a gata nu va găsi nicio¬
dată înţelegere deplină în inima mea.
12
Coboară spre sfârşit povestea satului meu de baştină,
povestea copilăriei mele, şi mi-e parcă teamă s-o închei.
Mă tot întorc iară şi iară din freamătul anilor, din goana
gândurilor, caut să vad de n-a mai rămas ceva sfânt pentru
mine şi nepomenit în aceste pagini, ceva care se va trezi
mai apoi în memorie şi mă va tot chinui ca un spin rămas
din toamna trecută.
89
Fireşte, au fost multe şi de toate. Au fost nopţi cu ploi, cu
fulgere şi cu trăsnete. Bătea urgia în ferestre, se cutremu¬
ra pământul de tunete, iar noi şedeam grămăjoară la cald,
la adăpost, şi asta însemna că, fiind copil, am avut părinţi
ş-am avut casă părintească. Au fost ierni cu ger, cu viscole,
dar în zilele celea grele ieşea tata afară, aducea un braţ de
ogrinji cu promoroacă prinsă din suflarea vitelor, mama
lua chibriturile, se aşeza la gura sobei, stătea acolo neclin¬
tită până începea a vui focul, curgând prin gârla pietruită,
iar asta însemna că suntem oameni dintr-un sat aşezat pe
un pământ muncit de lume.
Au fost copaci cu mere domneşti, prăsade fel de fel, stru¬
guri de coarnă, struguri de poamă busuioacă... Uneori, la
câte-o răscruce, te oprea din drum o bătrânică, scotea un
măr, o prăsadă, zicând să fie de sufletul cutărui sau cută-
rui. Tu porneai mai departe cu pomana, caldă din căldura
celui care ţi-a dat-o, şi erai atunci nu atât un om dintr-un
sat de oameni, cât o punte într-o viţă de alte neamuri, o
punte între cei ce au fost, dar nu mai sunt, între cei ce sunt
şi n-au să mai fie.
A mai fost o fetiţă în rochie roşie, copila cuiva, cu care
ne-am ascuns odată într-o glugă de cânepă. Ne jucam toc¬
mai de-a mijatca şi, stând acolo în gluga ceea, nebuniţi de
năduful cânepii, fetiţa deodată s-a lipit de mine cum nu se
lipise până atunci niciuna şi m-a întrebat dacă n-aş lua-o de
nevastă. La care eu am zis că, mă rog, de ce nu, dar trebuie
mai întâi s-o întreb pe mama.
— Da d ce nu te duci s-o întrebi chiar amu?
90
A rămas să aştepte în gluga ceea până vin eu cu răs¬
punsul, dar, din păcate, mama nu era acasă. Până am tot
aşteptat eu, au dat peste mine alţi tovarăşi, ne-am luat cu
altă joacă, iar fetiţa aceea aşa a şi rămas în gluga de cânepă.
Vreo patruzeci şi ceva de ani nu mi-am mai adus aminte de
dânsa, dar, de la o vreme, am început a visa nopţile şi gluga
ceea de cânepă, şi fetiţa în roşu ce tot stă aşteptându-mă în
umbra snopilor.
Şi am mai avut eu acolo un vechi şi credincios tovarăş...
Intr-un miez de vară, tocmai pe vremea strânsului, desco¬
păr deodată că n-avem câine în ogradă. N-avea cine mă
petrece când mă duceam şi eu pe undeva, n-avea cine mă
aştepta la poartă când mă întorceam, n-avea cine sări să-mi
ia apărarea când mă trânteam cu tovarăşii în gireada de
paie a şcolii şi, pentru că sufeream grozav neavându-le pe
toate astea, am început a mă plânge mamei, pentru că altu¬
ia cui să te plângi?! Mama, tot umblând la fuguţa din sat la
deal şi de la deal înapoi în sat, cum aleargă ele, sărmanele,
când vine strânsul grâului, nu uita totuşi nici de grijile mele
şi odată, când aşeza mâncarea în desagi s-o ducă la cositori,
îmi spune că, uite, căţeaua naşei Artina mai nu demult a
fătat patru ţâncuşori şi naşa ne-a juruit nouă unul, dacă,
fireşte, voi fi ascultător şi cuminte, încoace şi pe dincolo...
N-am mai putut răbda până or creşte ţâncuşorii, nici
măcar n-am putut aştepta să iasă mama bine cu desagi¬
le din ogradă, şi hai la naşă să-mi aduc ţâncul acasă. Era,
într-adevăr, o zi de cuptor - ţin minte cum mă frigea col¬
bul la picioare atunci când mă duceam la naşa după ţânc
91
şi fierbinţeala soarelui mi se revărsa valuri pe creştet, pe
obraji, pe umeri...
în ogradă la naşa se treiera grâul. Gemea treierătoarea
în care erau aruncaţi snopi, şi motoraşul care mâna maşina
printr-o curea de transmisie strănuta şi el atunci când se
arunca următorul snop. Colb, vuiet, învălmăşeală, vreo
cincizeci de oameni muncesc din greu, biata naşă nu-şi
vede capul de treburi, iar eu mă ţin morţiş de fusta ei şi o
rog cu lacrimi în ochi să-mi dea ţâncuşorul, că, iaca, m-o
trimis mama să aduc ţâncuşorul acasă...
în cele din urmă, găseşte naşa o clipă, ne ducem undeva
în nişte grajduri, unde sub o streaşină lungă zăcea o căţea
mare, neagră, cu pieptul roşcat şi cu ochelari tot roşcaţi,
ridicaţi sus pe frunte, deasupra ochilor. Alăpta patru
ţâncuşori ce semănau leit cu mama lor. Pe căldura ceea, în
marea ceea învălmăşeală, alăptarea puilor părea un lucru
măreţ, aproape sfânt, şi naşa Artina, cu toată graba ei, a ră¬
mas pe-o clipă înduioşată de cele ce-i vedeau ochii. Deoda¬
tă, unul din ţâncuşori a lăsat suptul şi, cu ochi curioşi, abia
deschişi, a pornit spre mine. Când l-am luat în braţe, m-a
îmboldit cu botişorul lui umed sub bărbie. I-am zis Tuzic
şi a fost al meu, şi o lungă viaţă de câine mi-a fost prieten
credincios şi bun tovarăş de joacă...
Ce să mai vorbim! Au fost multe şi de toate, au fost atât
de multe şi atât de felurite, încât eu, ca şi mulţi alţii, pentru a
nu le mai enumera pe toate, le numeam scurt, cu numele sa¬
tului meu de baştină, zicându-le Horodişte, dar iată că într-o
după-amiază ne cheamă mama în casă, pe mine şi pe so-
ră-mea, închide uşa cu grijă în urma noastră şi ne spune în
92
mare taină că plecăm din Horodişte. Cei doi fraţi, însuraţi
de acuma, aşezaţi în casele lor, rămâneau, pe când noi ne
mutam cu traiul la vreo treizeci şi ceva de kilometri, într-un
sat nou cu numele de domnitor, aşa-zisul Ghica-Vodă...
Au trecut de atunci ani mulţi şi eu deseori m-am tot
întors ş-am căutat a înţelege ce i-a făcut pe părinţii mei
atunci, în primăvara lui ’39, în ajunul războiului, să lase
satul de baştină şi să se mute? Fireşte, pământul. Părinţii
aveau patru hectare la patru copii, dar un hectar de pământ
era pe atunci mult prea puţin. Ce s-o fi gândit ei - lăsăm cele
patru hectare celor doi însuraţi, vindem casa din mijlocul
satului şi cu banii scoşi cumpărăm acolo, la Ghica-Vodă,
un lot de cinci hectare cu loc de casa cu tot.
Asta era, fireşte. Şi totuşi, mai târziu, au început a mă
încerca fel de fel de îndoieli - oare chiar numai pământul
să fi fost la mijloc? Nu s-o fi amestecat şi ceva din isprăvile
tatei, căci i-au plăcut totdeauna aventurile. Poate s-o fi să¬
turat biata mamă a-1 tot aştepta serile, a tot trage cu obrazul
şi, când s-a mai gândit câte se pot întâmpla, ce şi-a zis -
mai bine să ne mutăm cât n-a venit încă peste noi răul cela
mare... Oricum, chiar de-a mai fost ceva la mijloc, odată
ce părinţii s-au înţeles să susţină una şi bună, să nu tulbu¬
răm prin nimic amintirea celor duşi, lăsându-le pe toate
aşa cum au vrut ei să fie.
Carevasăzică, ne mutăm.
în două săptămâni, tata a vândut casa, a dus câteva
căruţe cu nimicuri de-ale gospodăriei în satul cel nou,
iar în vreme cât nu era el acasă, fratele Gheorghe a tăiat
salcâmii cei înalţi din lungul gardului, zicând că tata i-a
93
juruit salcâmii ceia lui. A vrut să taie şi frumosul castan
din preajma casei, că de ce, adică, să rămână castanul di¬
rectorului şcolii, care cumpărase casa de la noi. Să-şi pună
directorul singur castani dacă-i plac, dar nu l-a lăsat mama
să taie copacul, zicând că sădit a fost de frumusaţă şi, deci,
de frumusaţă las’ să rămână...
Ziua plecării a fost o zi senină, caldă de la sfârşitul lui
aprilie. Dimineaţa, când m-am trezit cu sora, caii stăteau
gata înhămaţi. Tata se tot ciondăneşte cu mama, coborând
din pod câţiva saci cu grăunţe şi aşezându-i în trăsură -
mutarea ca mutarea, dar mai avea şi de măcinat. Mama
trage o fugă pe la megieşi, îşi ia rămas-bun de la vecinele
cu care a trăit alături o viaţă întreagă. Stinge focul în vatra
unde a făcut ultima mămăligă, apoi, văzând cum m-am
aşezat cu sora la masă şi nu putem înghiţi o fărâmătură,
pentru că ne joacă la amândoi ochii în lacrimi, trage o fugă
în ogradă, vorbeşte ceva cu tata, şi tata, nu prea vrând,
scoate din buzunar două monede de câte doi lei.
Sora-şi ascunde îndată bănuţul în basma, pentru că
semăna cu fratele Gheorghe nu numai la cătătură, iar eu,
cum am pus mâna pe monedă, mi-am zis: amu-i amu! Trag
o fugă la unul Siminiuc, care tocmai deschisese dugheana
acolo, în mahala. Era pe vremea ceea, prin prăvăliile de la
sate, o afacere care se chema „a trage la noroc”. Dughenarul
punea pe tejghea o cutie cam cât un geamantan şi stătea
geamantanul cela veşnic cu capacul deschis. Pe partea in¬
terioară a capacului stăteau afişate vrio şapte ciocolate. Sub
fiecare era anunţată câte-o cifră - numărul unu, doi, trei şi
tot aşa până la zece. In cutie - o sumedenie de bomboane
94
ieftine, apoi, în sertăraş, o cutioară cu bilete cusute la capăt
cu aţă, aşa încât mai întâi trebuia să rupi biletul dacă voiai
să afli ce cifră are înăuntru.
Norocul se trăgea în felul următor. Plăteşti doi lei
şi scoţi un bileţel. Rupi şi vezi ce cifră ţi-a picat. Dacă e
până la zece, primeşti ciocolata indicată, dacă e mai mult
de zece, una din bomboanele din cutie. Bomboanele erau
ieftine, obişnuite, dar, vai, ciocolatele erau grozave şi cine
dintre micii horodişteni nu era curios să afle dacă are sau
nu noroc! De dimineaţă până seara se tot îmbulzeau în ju¬
rul cutiei, dar nu s-a auzit ca cineva să fi izbutit a scoate o
ciocolată cu cifră până la zece. Şi nu atât din lipsă totală de
noroc, cât în urma faptului că, după cum am aflat eu mult
mai târziu, dughenarii, cum aduceau norocul, mai întâi că¬
utau biletele la lumină aşa cum caută femeile oul de bănuţ
şi pe cele ce indicau ciocolate le scoteau din joc.
în dimineaţa plecării noastre din Horodişte, Siminiuc
acela tocmai adusese noaptea târziu o căruţă cu marfă, în
care era şi un noroc, dar nu apucase încă să caute biletele de
bănuţ. Când m-a văzut intrând pe uşă, ce s-o fi gândit - ia,
un mucos, las’ că nu mai scoate el chiar cine ştie ce la prima
tragere. Aruncă cei doi lei ai mei în sertar, îmi întinde cutia
cu bileţele. Prind unul de coadă, îl desfac în faţa omului
şi stau învăpăiat de emoţii cu cifra doi în mână. Siminiuc
aruncă o privire spre ciocolata indicată cu cifra doi, îşi
scarpină ceafa cu o mână, căci pe cealaltă o pierduse nu de
mult la treierat, apoi, după ce cugetă cât cugetă, îmi spune:
— Bre, pe numărul doi nu ţi-1 pot da, pentru că, dacă
ţi-1 dau şi or veni copiii, şi or vedea că numărul doi nu mai
95
este, n-au să vreie să tragă la noroc. Ţie, pentru că totuna vă
mutaţi în alt sat, се-ţi mai trebuie noroc aici, în Horodişte,
aşa că uite cum ne putem înţelege: ori îţi dau o ciocolată de
patru lei, ori îţi întorc banii şi-ţi mai dau şi o bomboană pe
deasupra, ca să nu fii nici tu în pagubă...
Horodiştenii, de altminteri, sunt vestiţi prin priceperea
lor de-a duce o negustorie la bun sfârşit, iar pentru că eu
patima ceea n-o prea aveam, mi-am luat ciocolata ce nu
trebuia să fie a mea şi, oarecum întristat de cele întâmplate,
vin la fuguţa spre casă, pentru că trăsura noastră de acum
ieşea din ogradă...
Carevasăzică, plecăm, ne mutăm, ne ducem...
Stăteau femei cu copii în braţe pe la garduri, pe la răs¬
cruci, urându-ne drum bun. Mama le zâmbea tuturora, lă¬
crimând pe ascuns într-o basma, iar tata grăbea caii, căci
se ridicase soarele, iar noi mai aveam cale lungă înainte.
Căsuţa părintească, cu acoperişul ei de paie de secară, în¬
cepe a se topi, dosindu-se printre celelalte case ale satului,
dar las’ că ne ies înainte casele din alte mahalale şi tot merg
o vreme împreună cu noi, petrecându-ne. Cum caii trec la
trap, marginea Horodiştei se opreşte deodată pe-o muchie
de deal, rămânând nemişcată, şi numai turla clopotniţei,
ca un gât frumos de lebădă, urmăreşte din seninul cerului
cum căruţa noastră se tot duce tocând la vale şi răsună toa¬
ca ei până hăt în fundul Cuboltei.
Rămân în urmă Maramonovca, Mândâcul, dar, de
abia ieşiţi din Mândâc, tata cârneşte spre-o coadă de iaz şi
opreşte lângă o moară veche. Deshamă caii, le pune opalca
şi se duce să-l caute pe morar. Rândul era mare, iar piatra
96
morii mică, mişcată cu greu de şuvoiul apei... O zi întreagă
îm pierdut-o lângă moara ceea, abia în amurg am pornit
mai departe cu sacii de făină în trăsură.
O vreme am mers prin întuneric, de ne miram cum¬
plit cum fac caii de găsesc cu copita albia drumului, dar
mai apoi a răsărit luna. O frumuseţe de lună nouă săltase
pe după dealuri, umplând cu lumina ei cerul, dealurile şi
văile până hăt în depărtare. Umbra cailor, umbra trăsurii,
umbrele noastre, încreionate aşa cum şedeam cu toţii gră¬
măjoară, mergeau împreună cu noi, prelingându-se peste
semănături, peste arături, peste gardurile adormite din sa¬
tele prin care treceam.
— I-te-al-naibii!!!
Tata pare supărat - întotdeauna când avea ceva de făcut
se supăra, mobilizându-se oarecum. Sora îşi mângâie tăcu¬
tă piciorul - o durea muşcătura de vara trecută, pentru că
nu ştiu cum făcea, dar găsea în fiecare vară câte o javră în
Horodişte ca s-o muşte. Mama şede în fundul căruţei, se
uită în urmă ca nu cumva să se piardă ceva din modesta
noastră sărăcie, se uită în urmă ca să nu vedem noi câte
griji mari şi grele o frământă acum, în puterea nopţii.
Ghemuit pe sacii de făină caldă, abia ieşită de sub piatra
morii, încep a picura. Era o moţăială dulce, dintre cele pen¬
tru care omul e în stare să dea o jumătate de viaţă numai
să-l laşi în pace. Drumul era lung, sacii erau calzi. Pe la
câte-un coborâş, unde drumul devenea mai bolovănos, mă
trezeam pe-o clipă şi iară începeam a picura. La o împere¬
chere de câmpuri, acolo unde drumul venea puţin la vale
şi caii au trecut la trap, mă pomenesc deodată că-mi lunecă
97
pălăria de pe căpăţână şi cade. Poate-o fi căzut undeva în
căruţă, poate pe-o margine de drum. Era o vechitură de
care mă cam ruşinam să ies cu dânsa prin lume şi, pen¬
tru că somnul îmi era dulce, m-am gândit: Dumnezeu cu
dânsa. Acolo, în satul cela nou, am s-o rog pe mama să-mi
cumpere o şlepcuşoară, pentru că de mult băieţii de seama
mea purtau şlepci.
La o bucată de drum însă mama se întoarce, mă vede cu
capul descoperit şi zice plină de îngrijorare:
— Pentelei-hăi, ian opreşte!
Mă trezeşte numaidecât, mă întreabă cum, unde, când,
se miră cumplit de una ca asta. Sare jos din căruţă şi
porneşte la fuguţa înapoi în lungul drumului. Tuzic stă o
vreme în cumpănă - să rămână cu noi, să se întoarcă înapoi
cu mama? Oricum, o femeie singură, în puterea nopţii... Se
duce în urma mamei. Tata e supărat, dar nu zice nimica, şi
tăcutul cela al lui mă roade grozav la inimă. Caii se reazemă
unul de altul, oftează aşa cum ştiu a ofta ei uneori noaptea
la drum...
în cele din urmă se arată Tuzic, apoi vine şi mama, os¬
tenită şi fericită cum nu se mai poate. Scutură din mers
vechitura ceea, mi-o pune în cap, de parcă ar fi fost vorba
de-o mare podoabă, şi, atunci când mi-o aşeza pe cap, am
înţeles pentru prima oară că, tot alergând după pământ,
deodată ne-am pomenit săraci cum nu mai fuseserăm ni¬
ciodată. Ceea ce nu ştiam încă eu cu sora ştiau prea bine
părinţii noştri - erau de acum vânduţi şi caii, şi trăsura în
care şedeam, dar mai rămâneau încă o sumedenie de dato¬
rii pe care nici tata nu ştia cum să le acopere.
98
Ceea ce nu bănuiau însă nici părinţii era că mult râvni¬
tul pământ spre care ne ţineam drumul mai zăcea încurcat
în nişte arende, astfel încât tata cumpărase un lot pe care
mai trebuia să-l aştepţi încă multă vreme pentru a-1 putea
ara şi semăna...
Era totuşi o noapte senină şi frumoasă, eram toţi patru
teferi şi sănătoşi, ne duceam undeva spre o viaţă nouă şi,
dacă ar fi să se repete acum acea noapte şi acel drum şi
dacă tata, înainte de-a fi dat cu biciul în cai, ne-ar fi cerut
părerea - ce facem, ne ducem înainte ori ne întoarcem, eu
aş fi fost primul care ar fi zis: nu, niciun pas înapoi, numai
şi numai...
De altminteri, tata n-a întrebat nimic, pentru că nu avea
prostul obicei de a se fi îndoit de cele ce face. Biciul cade
moale pe spinările cailor, trăsura porneşte prin noapte şi
numai luna, dintr-o depărtare senină şi nesfârşită, urmă¬
rea cu o oarecare curiozitate călătoria noastră, de parcă ar
fi vrut să ghicească: ce se va alege până la urmă din acest fir
de nisip în acel fund de mare tulbure?
1975
Dezlegarea lutului
Cel ce are suflet, acela deja e creştin.
Populară
Ziua de 28 iunie 1940, acea zi istorică, de neuitat, când
ziarele europene au publicat în prima pagină imaginea lui
Carol al II-lea plângând în basma, ziua când Basarabia,
după unii istorici, a fost eliberată, după alţii, a fost acapa¬
rată, şi graniţa de pe Nistru a fost strămutată pe Prut, acea
zi memorabilă a găsit familia noastră într-un sat nou din
preajma Bălţilor. Eram într-o casă abia ridicată, acoperită
cu te miri ce, la repezeală. Lut în casă, lut ре-afară, lut pe
usna căldării şi pe basmaua albă a mamei.
Zile întregi munceam cu toţii la lut şi pândeam cerul.
Când ploua, podul era numai apă şi, ca să nu se răzmoaie,
să nu se prăbuşească peste noi, tata a făcut cu sfredelul trei
găuri în mijlocul celor trei odăi. S-au pus ciubere, butoaie,
căldări sub găurile făcute şi, când venea ploaia, curgea apa
gârlă din pod. Ba chiar şi după ce se însenina, mai continua
să picure şi se întâmpla că deseori sub ciocănitura monoto¬
nă a picăturilor adormeam.
Deci voi mai reveni o dată la răposatul meu tată. Nu
ştia carte, îl obişnuise cineva în armata ţaristă să-şi pună
automat semnătura, păstrez ca amintire una din semnătu¬
rile celea. Era însă umblat prin lume, în mantaua ostaşului
rus ajunsese până în munţii Caucaz, până în Persia. Făcuse
războiul, era rănit la picior, dar ocolea politica, se ferea de
101
situaţiile critice, căuta să le evite în fel şi chip. Când însă nu
se mai putea face nimic, când era nevoit să se decidă, într-un
fel sau altul, odată hotărârea luată, nimic nu-1 mai putea
opri, nimic nu-1 mai putea abate.
O lungă viaţă de om să fi trecut de atunci, dar până în
ziua de azi nu mă pot dumeri ce i-a făcut pe părinţii mei
atunci, în primăvara lui ’39, cu câteva luni înainte de iz¬
bucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, să lase o vatră
caldă, un sat aşezat, plin cu rude, cu vecini, cu prieteni, o
lume crescută prin tine şi tu crescut prin ea, să părăseşti la
un moment dat totul pentru a te strămuta cu traiul într-
un sat nou, care abia se înfiripa în urma împroprietăririi
ţăranilor cu pământ.
Unica şi principala versiune pe care o susţineau cu
toţii, pe care am susţinut-o şi continui s-o susţin şi eu era,
fireşte, pământul. Vorba lui Stere, prin care s-a şi făcut îm¬
proprietărirea: patru hectare pentru o familie e mult prea
puţin. Era, într-adevăr, mult prea puţin, şi atunci părinţii,
lăsând cele patru hectare celor doi fraţi deja căpătuiţi în
Horodişte, cu banii scoşi de pe locul de casă din mijlocul
satului au mai cumpărat un lot acolo, în Ghica-Vodă, să
avem şi noi cu sora partea noastră când va fi să fie.
— Da lasă-mă odată în pace cu poveştile celea des¬
pre pământ! exclamă la un moment dat Pavel Harabagiu,
învăţătorul şi vecinul nostru din Horodişte.
Participase la război împreună cu armata lui Antonescu,
a fost rănit lângă Odesa. Fireşte, s-a refugiat în România,
dar Ceauşescu l-a trimis la canal, deşi era invalid de război.
In cele din urmă, ajunsese grav bolnav în Moldova suvera-
102
nă, în casa nepoatei sale, o învăţătoare de la Chişcăreni, nu
departe de Bălţi.
Ca orice horodiştean, avea pasiunea dezvăluirilor sen¬
zaţionale.
— De-acum, dacă o venit vorba, Pentelei Druţă nu atât
o plecat, cât o fugit din Horodişte!
— Cum adică, a fugit? Ce l-a făcut să fugă?
— Politica.
— Se ocupa tatăl meu cu politica?!
Pavel se uită la mine cu ochii săi, albaştri cândva, acum
zimţuiţi de rugina anilor şi de suferinţe.
— Măi Ionică, măi! Să-ţi spun eu ceea ce pare să nu fi
ştiut tu.
Şi-a coborât picioarele din pat, şi-a aşezat pijamaua, în-
viorându-se oarecum. Politica era marea lui pasiune, fuse¬
se fruntea cuziştilor din Horodişte, dacă nu mă înşel.
— Pentelei Druţă, tatăl tău, s-o întors din Rusia cu mult
după ce-o fost aşezată graniţa pe Nistru.
— Ei şi?
— Ei şi las’, ştim noi prea bine cum şi în ce condiţii te
ajută Rusia să treci graniţa în ţara vecină.
— Ce vrei să spui prin asta?
— Vreau să spun că acolo, la voi, în căsuţa ceea a buni-
că-ta, a Siomoaiei, era cutiuţa poştală a Rusiei. Din când în
când, veneau solii de peste Nistru. Noaptea veneau, noap¬
tea plecau. Noi le ştiam pe toate, dar nu-1 denunţam, pen¬
tru că, de, eram vecini, dar Platon mi-e prieten, însă sfântul
adevăr...
— Poate rămânem la Platon?
103
— Nu. Vom merge până la capăt. Să iau numai o gură de
vin, să-mi întăresc puţin inima... După semnarea pactului
Molotov-Ribbentrop, când Germania şi Rusia au împărţit
Europa de Est în zone de influenţă, ruşii au semnalizat tutu¬
ror cutiuţelor poştale din Basarabia să fie gata de-a intra în
acţiune. Tatăl tău, Pentelei, fiind deja legat cu rude, cumetri
şi prieteni în Horodişte, ştiind prea bine ce se va întâmpla
când vor fi înălţate peste tot drapele roşii cu seceră şi ciocan,
a preferat să părăsească satul decât să dărâme biserica şi să
deie jos cele două cruci, pe care tot el le şi urcase...
Văzând că prea l-a luat gura pe dinainte, după alte câte¬
va înghiţituri, Pavel Harabagiu schimbă tema.
— O fi adevărat ce se spune aici la Chişcăreni despre tine?
— Şi ce se spune?
— Că eşti un trădător de neam.
— Voi fi. In definitiv, trădători suntem cu toţii. Şi eu, şi
dumneata, şi nepoata dumitale, şi frumuşica ei fiică care
învaţă acum la Iaşi...
— Cum adică? De unde până unde, ajunşi şi noi trădă¬
tori?!
— Eu de unde să ştiu?
— Cine ştie?
— Chişcărenii.
A cugetat o vreme, fulgerându-mă cu coada ochiului,
zâmbi în semn că a prins firul şi schimbă tema.
— Cum crezi, ar putea Guvernul Moldovei suverane
să-mi acorde o pensie suplimentară, pe lângă cea pe care o
primesc din România?
— Cu ce ocazie?
104
— Oricum, ţi-am fost învăţător până în clasa a patra, şi
acum tu, fiind scriitor al poporului, academician...
— La drept vorbind, în şcoala primară am avut mai
mulţi învăţători...
— Să li se deie la toţi, dar eu să fiu pus primul, deoarece
eu te-am luat în clasa întâi. Hai să ciocnim. Straşnic ce vin
mai fac ei aici, la Chişcăreni. Vii la înmormântarea mea?
— De unde atâta grabă?
— Nu mă grăbesc eu, boala mă grăbeşte... Dacă n-ai să
poţi, să vii cel puţin la mormântul meu, când vei trece prin
Horodişte. Că Eminescu cum se tot ducea la mormântul
lui Aron Pumnul...
— Mai avem noi, şi eu până la Eminescu, şi dumneata
până la Pumnul...
— Mai avem oleacă, dar, oricum, cam pe acolo sun¬
tem...
Una din straniile apucături ale satului meu de baştină a fost
şi rămâne adânca convingere, înrădăcinată în subconştient,
că Dumnezeu, mai întâi de toate, a făcut Horodiştea şi abia
pe urmă a trecut la toate celelalte. Aşa stând lucrurile, toţi
cei născuţi şi care se vor naşte în Horodişte sunt figuri fun¬
damentale, istorice, care influenţează, direct sau indirect,
mersul treburilor pe planetă.
***
în sfârşit, Dumnezeu cu dânsa, cu Horodiştea ceea. Să
revenim la satul cel nou, pentru că, odată mutaţi fiind cu
traiul, gata, s-a terminat cu cele се-au fost. Bine ar fi fost,
105
numai că destinele nu ne lăsau în pace, ne-au găsit ele şi
aici. Noua orânduire, abia stabilindu-se în Ghica-Vodă, a
convocat pentru o adunare generală capii de familie. După
ce au tot bătut din palme, declarând cu toţii credinţă şi
dragoste puterii sovietice, la despărţire, li s-au făcut tutu¬
rora cadouri. Câte un placat roşu, frumos, cu poruncă să-l
pună în aceeaşi zi prin case, şi nu că aşa, oricum, oriunde,
dar să fie pus la locul cel mai bine văzut.
Placatul, roş cum nu se mai poate, fireşte că înfăţişa si¬
lueta părintelui tuturor popoarelor, înveşnicită pe fundalul
unui drapel uşor învolburat. Nefiindu-ne casa gata, daru¬
rile noii autorităţi mai puteau aştepta. Nu se putea, era ris¬
cant să-l laşi să mai aştepte. Tata, după ce a schimbat priviri
cu mama, l-a prins în pioneze lângă unicul geam al casei,
căci celelalte nu erau încă puse. După care, sărmanii mei
părinţi, ori de câte ori intrau ori ieşeau din casă şi trebuiau
să treacă pe lângă drapelul roşu, păşeau tăcuţi, cu frunţile
plecate, ca nişte oiţe ce treceau prin strungă.
Nu ştiu de ce se crede că revoluţiile se petrec prin pieţele
marilor oraşe, când se răscoală mulţimea oropsită, ridică
baricade în faţa forţelor armate, regimul trage în ei cu tu¬
nurile. Vai de mine, adevărul e că cruntele, dureroasele, de¬
vastatoarele revoluţii se petrec tacit, zi cu zi, picătură cu pi¬
cătură, sub acoperişurile umile de paie, trestie sau tinichea.
Ciudat lucru, odată cu apariţia tovarăşului Stalin în
casa noastră, şi noi înşine eram oarecum alţii, şi cele din
jurul nostru erau oarecum altele. Se făcuse aşa, de parcă
brusc s-a schimbat pământul la faţă şi zilele şi-au schimbat
numele, şi consătenii nu-ţi mai erau consăteni. Guralivii
106
nu mai erau guralivi, sarcasticii nu mai aveau înţepături,
nedumeriţii au mai slăbit-o cu nedumeririle, veşnicii sfă¬
tuitori au rămas pe gânduri. Totul se oprise locului, se sto¬
pase. Peste tot domnea Măria Sa Tăcerea.
Eram cu toţii în aşteptare, trăiam de azi pe mâine,
sperând că ceva-ceva trebuie să se întâmple, dar, culmea
culmilor! Tăcerea ceea înfrigurată, lâncedă şi sleioasă,
odată intrată în casă împreună cu silueta stăpânului de la
Kremlin, se statornicea, prindea rădăcini, dicta totul, dar
absolut totul. Din ungher iei mătura, după ce mături, o pui
frumuşel la loc. Haroşl
Ţin minte, copil fiind, nopţi întregi mă tot războiam cu
părintele tuturor popoarelor şi tot chiteam în mintea mea
cum aş scoate lumea din muţenia ce încremenise totul în
jur. Eram guraliv ca mai toţi copiii de prin sate şi muţenia
forţată era pentru mine un chin insuportabil.
Se tăcea prin case, pe la portiţe, pe la fântâni.
— Bună.
— Bună.
Şi se despart în tăcere, lucru nemaipomenit într-un sat
de moldoveni.
— încotro, la deal?
— La deal. Voi la vale?
— La vale.
Şi se tot duc tăcuţi, care la deal, care la vale...
Tăceau în câmp prăsitorii, tăceau bătrânii ieşiţi la soa¬
re să se mai încălzească, tăceau vrăbiile în salcâmi, mute
erau şi coridoarele, şi clasele din şcoală. Lecţii scurte, seci
şi lapidare.
107
— Bună, copii.
— Bună, dom... tov... dom... învăţător.
— Staţi jos. Cât face nouă ori nouă?
— Ăăăă... nouă ori nouă face...
— Stai să spun eu.
— Eu am ridicat primul mâna. Nouă ori nouă face opt¬
zeci şi unu.
— Prea bine. Atât pe azi. Puteţi pleca.
Dacă cuvântul este una din cele mai mari minuni ale
vieţii noastre, dacă cuvântul este, cum spune Sfânta Scrip¬
tură, de la Dumnezeu şi este el însuşi Dumnezeu, muţenia
e unul din cele mai grele chinuri, unul din cele mai grele
păcate în viaţa omului, dar muţenia în mijlocul lutului,
într-o casă ce se lucrează încă, unde familia a fost nevoită să
treacă, neavând alta unde sta... Din tavan picură încet, noi
rătăcim în tăcere printre picăturile celea, pregătindu-ne de
culcare. în căldare, picăturile sună mai ascuţit, în butoi cad
mai pe îndelete, mai pe înfundate.
O clipă nu mai cad. Pare-se că ploaia a şi trecut. Oftăm
ceva mai uşuraţi, gândindu-ne că, poate, cu vremea, se va
zvânta lutul cela de deasupra noastră, dar deodată se mai
repede o ploaie, cad şuvoaie zgomotoase, ameninţătoare în
cele trei odăi. Şi iară urmează o tăcere.
Suntem obosiţi cu toţii, dar somnul nu mai vine. Nici
casă, nici masă, nici zi, nici noapte. Păream aruncaţi din
circuitul obişnuit al vieţii, de parcă un groaznic blestem ar
fi căzut peste noi, un blestem care a legat şi lutul casei, şi
lutul din noi într-o nesfârşită tăcere, într-o nesfârşită păcă-
tuire, din care nu vom mai putea ieşi.
108
Deodată însă mama se ridică de sub plapuma cu care
eram acoperiţi.
— Măi copii, dar v-aţi făcut voi sfânta rugăciune sara
asta?
— Dacă ici... nici candelă, nici icoană... Unde, cui să
te rogi?
— Ne rugăm nu candelelor şi icoanelor, ci Domnului
Dumnezeu. Ia hai, încetişor, dragii mamei. Ne aşezăm
frumuşel toţi în genunchi şi zicem împreună „Tatăl Nos¬
tru”. ..
***
Mă voi mai întoarce odată la maică-mea Sofia, pentru
că a fost unul din cele mai cuvioase, unul din cele mai de¬
licate şi mai luminate suflete pe care le-am cunoscut. Ea
prima înfrunta, tăcută, răbdătoare, furtunile, şi erau fur¬
tuni multe, cumplite, pentru că la noua noastră baştină,
în Ghica-Vodă, sărăcia, singurătatea şi disperarea ţineau la
pământ mica noastră gospodărie.
Mai cumplită decât toate era sărăcia. Lotul de pământ
în satul cela nou costa pe atunci o sută de mii de lei, o sumă
la care ţăranilor li se împleticea limba numai când trebuia
să o rostească. Pentru a aduna acest bănărit s-au vândut şi
casa, şi trăsura cu cai cu tot, şi vaca, şi oile, şi tot ce mai era
pe lângă casă, ba se făcuse şi o sumedenie de datorii.
Nenorocirile însă se ţineau de noi ca scaiul. Abia ajunşi
în satul cel nou, aflăm că nu avem nici unde ara, nici unde
semăna, pentru că şmecherul cela de la Ţarigrad, înainte
109
de-a ne fi vândut nouă pământul, avusese grijă să-l dea în
arendă pe câţiva ani, astfel încât, în afară de locul de casă,
nu prea aveam ce stăpâni.
Uşor de zis: mergeţi la judecată. Procesele judecătoreşti
costau pe atunci sume enorme şi, ca să nu ne afundăm şi
mai mult în datorii, tata s-a grăbit să arendeze de la cineva
o jumătate de hectar, pe o vară, şi a pus păpuşoi, cel puţin
să avem cu ce ierna.
Trece iarna şi aflăm că pământul nu mai costă nimic,
poţi merge la sovietul sătesc şi lua cât vei putea lucra, iară
noi rămâneam străini într-un sat de străini, flămânzi şi
dezbrăcaţi în mijlocul unei împărăţii de lut ce părea să nu
mai aibă capăt. Pustiu în casă, pustiu pe afară, frig în casă,
frig pe afară. Ghica-Vodă însă, spre deosebire de Horodişte,
nu avea pădure, nici măcar nu aveai unde merge să-ţi mai
descarci sufletul.
în sfârşit, cu o mămăliguţă şi ceva jumere pe masă nu
se mai pierde lumea, dar stă în prag singurătatea, tângu¬
irea ceea amară, care îţi măcina sufletul, umplându-1 cu
tristeţe. Unica noastră familie mai apropiată în satul cela
nou era sora mai mare a mamei, Anastasia, dar ne vedeam
mai mult din fugă. Nici lor nu le prea era de noi, nici nouă
de ei. Ghica-Vodă îşi tocmise de acum pravilele sale.
Sătucul cela, planificat de inginerii români prin ’22-’23
în inima unei moşii boiereşti, pe când se făcea împroprietă¬
rirea ţăranilor cu pământ, era risipit pe două povârnişuri,
aşezate oarecum faţă în faţă, cu trei iazuri la mijloc. Ales
bine şi croit gospodăreşte - drumuri largi, drepte, loc de
şcoală, loc de biserică, loc pentru primărie, pentru cimitir.
no
Vechea boală a moldovenilor, cuptorul, s-a pus de-a
curmezişul acestui nou sătucean. Oamenii din satele ve¬
cine, care primiseră pământ şi loturi de case în satul cel
nou, nu voiau să părăsească vatra natală. Vindeau loturile
primite cu oricât ar fi, cumpărând pământ ceva mai puţin,
dar mai aproape de casă.
Cum era şi de aşteptat, în satul cel nou s-au repezit cei
care fie că aveau mare nevoie de pământ, fie că erau un fel
de proletari agricoli, care nu puneau mare preţ pe noţiunea
de sat natal, pe ceea ce se numeşte verişor, verişoară, naş,
naşă, fin, cumătru, vecin, socru.
E bine ştiut că latinii sunt cam sentimentali, slavii mult
mai puţin. Aşa se făcu că povârnişul de nord de la Ghica-
Vodă era populat de slavi, zicându-i-se mahalaua ruşilor,
iar povârnişul de sud, la rândul lui, mai era şi împărţit în
două. Jumătatea apuseană se numea Samoleuca, majori¬
tatea locuitorilor provenind dintr-un sătucean ucrainean
de lângă Otaci cu acelaşi nume, şi numai o treime din sat,
adică partea răsăriteană, era a moldovenilor, numindu-se
Arioneşti, dat fiind că majoritatea locuitorilor erau origi¬
nari din Arioneşti.
Pe lângă moldoveni şi ucraineni, care îşi ziceau rusnaci,
mai erau câteva familii înstărite şi influente de polonezi,
un evreu cu prăvălioară şi încă câteva familii despre care
nu se ştia bine cine sunt, de unde sunt. O mică Americă în
nordul Basarabiei. Când venisem noi, satul era populat mai
puţin de jumătate, dar avea, ce e drept, şcoală şi o casă de
rugăciuni pe locul rezervat pentru biserică.
111
Fiind noi un popor care, vorba cronicarului, vieţuim pre¬
cum un copac la răscruce, e de la sine înţeles că o tacită ri¬
valitate mocnea tot timpul între cele două mari comunităţi.
Atâta vreme cât graniţa era pe Nistru, mahalaua Arioneştilor
avea oarecum o situaţie mai privilegiată. Ruşii şi ucrainenii,
care se cam împiedicau în limba de stat, se tot puneau cu
binişorul pe lângă noi, pentru că veneau şcoala, armata, tre¬
buri administrative fel de fel. Fără a cunoaşte limba ţării în
care locuiau, nu puteau răzbate nicăieri.
De îndată ce graniţa a ajuns pe Prut, situaţia a fost brusc
dată peste cap. Acum, fără limba rusă nu se putea răzbate
nicăieri, acum noi depindeam de Samoleuca şi de maha¬
laua ruşilor, mai ales că mulţi dintre ei, cum s-a aflat mai
târziu, considerându-se comunişti în ilegalitate, s-au aşezat
în capul mesei de la bun început.
Sora mai mare a mamei, Anastasia, fusese pe vremuri că¬
sătorită într-un sat ucrainean numit Moşeni, cu unul Miron
Clipco, că ei de acolo veniseră în Ghica-Vodă. Aparţinând
cu trup şi suflet mahalalei ruse, unde le şi era casa, nu le
prea venea la îndemână ciudata rudenie cu cei din maha¬
laua Arioneştilor. Unicul dintre ei, vărul Mişa, suflet demn
şi nobil, niciodată nu şi-a tăinuit neamurile. Oricum s-ar fi
întors macazul vremilor, în fiece sâmbătă, îmbrăcat curăţel,
măsurat la vorbă, senin şi binevoitor, venea să vadă ce mai
fac horodiştenii din mahalaua Arioneştilor.
Oftatul însă, care vine aşa, din senin, blestemul nos¬
tru naţional, marea mâhnire a sufletului ce tot apasă şi
apasă ca o piatră de moară, le punea capac la toate. Uni¬
ca rază de lumină salvatoare de-a lungul veacurilor, viaţa
112
creştinească, era şi ea la pământ. în casa de rugăciuni nu se
mai făceau slujbe. Odată cu strămutarea hotarelor, preotul
a şi dispărut, refugiindu-se în România. Casa de rugăciuni
fusese în mare grabă încuiată şi transformată în atelier de
tâmplărie, cu toate că nici tâmplari, nici scânduri satul cela
nou nu prea avea.
Viaţa devenise Tăcere şi Aşteptare. Lumea aştepta ziua
de mâine cu înfrigurare, bănuind că se pregăteşte ceva tra¬
gic, catastrofal. Sovietul sătesc era într-o continuă fierbere,
adunările se ţineau lanţ, se făceau liste fel de fel, pentru care
lumea era chemată la sovietul sătesc să dea mărturii şi să-şi
pună semnătura. Oamenii de serviciu de pe lângă sovietul
sătesc, numiţi dejurni, colindau satul şi îngheţa sângele în
vinele bietului gospodar când, în puterea nopţii, începeau
a bate câinii în mahala. După care scârţâia portiţa, se au¬
zeau paşi şi ciocănituri la geam. Vârful activităţii sovietelor
săteşti venea pe la miezul nopţii, aşa, cam spre ziuă, făcând
satul să umble cu săptămânile nedormit.
Veneau şi pe la noi să-l cheme pe tata. Nu-i acasă, zicea
mama, s-o dus la Horodişte, că mai avem acolo nişte treburi.
Când vine? De azi pe mâine trebuie să vină. Mai trece o zi
şi iară ne pomenim cu dejurni în toiul nopţii bocănind la
geam. Pentelei Druţă iute la sovietul sătesc. Nu e acasă. Unde
e? S-o dus la Horodişte. Când se întoarce? De azi pe mâine.
Dacă însă capul de familie, chemat de mai multe ori,
nu se prezenta, sfidând oarecum noile autorităţi, se trimi¬
teau doi dejurni, unul din ei fiind cu arma la umăr. De data
asta veneau ziua în amiaza mare, să vadă toată lumea că au
venit cu arma să-l cheme pe gospodar. Şi, în vreme ce cel
dezarmat ducea tratative mai mult sau mai puţin paşnice
cu stăpânii casei, celălalt clănţănea din când în când în¬
chizătorul, ba scoţând, ba iarăşi repezind cartuşul în ţeavă.
Apoi veni ziua când ne-am pomenit şi noi cu doi dejurni
în prag, ambii înarmaţi. Unde e? Plecat la Horodişte, că încă
nu ne-am mutat chiar cu totul. Când vine? De azi pe mâine
se întoarce. Totuşi, azi sau mâine? Poate azi, poate mâine.
Ambii pun întrebări, ambii se uită când la mama, când
la placatul roş cu silueta părintetui popoarelor, oarecum în¬
demnând-o pe mama să-şi îndrepte şi ea privirile într-acolo.
Biata femeie, după ce văzuse portretul de câteva mii de
ori, trecând cu capul plecat pe lângă dânsul, prefera să
tot schimbe vorba, trecând ba la rudele, ba la vecinii celor
veniţi. Asta nu mai plăcu forţelor înarmate ale sovietului
sătesc. Au plecat supăraţi, fără să-şi fi luat rămas-bun.
Doamne fereşte, asta ne mai trebuie, făcu mama pe gân¬
duri.
Prin sat se vorbea, în şoaptă, în mare taină, că se pre¬
gătesc listele celor care urmau să fie deportaţi, sau ridicaţi,
cum se zicea pe atunci, duşi în Siberia. Trebuia întreprins
ceva grabnic, cât nu era încă târziu.
Una din marile slăbiciuni ale mamei noastre, care erau
în acelaşi timp şi reazemul, mângâierea ei în zilele grele,
erau cele treizeci şi şase de cărţi, care, după cum se ştie,
„bine ştiţi, bine ghiciţi”. Nu ştiu când, cum, cine a învăţat-o,
dar deseori adormeam sub ciocănitura picăturilor din ta¬
van şi cu silueta mamei, abia luminată de-o lampă cu gaz.
Stătea ore întregi îngândurată, descifrând configuraţia
cărţilor aşternute pe masă.
114
Nu ştiu ce i-o fi spus craii, valeţii şi damele în zilele ce-
lea, dar într-o după-amiază aduce nici nu mai ştiu de pe
unde un braţ de fân, îl aşterne pe jos în viitoarea casă mare,
acoperă fânul cu un covoraş, ne face o mămăligă bună.
Toate, fireşte, pe tăcute, căci muţenia devenise felul nostru
de-a fi, unica condiţie de supravieţuire în acele vremuri.
După ce strânge masa, ne cheamă pe mine şi pe soră-
mea în casa cea mare şi prinde a ne şopti cu înfrigurare:
— Dragii mamei, încuiaţi bine uşa pe dinăuntru, vă
culcaţi frumuşel, eu vă încui cu lăcata pe din afară şi noap¬
tea întreagă dormiţi liniştit, fără grijă. Orişicine ar veni
ş-ar bocăni la fereastră, orişicine v-ar striga, nu răspundeţi.
Iar dimineaţa, cum vă treziţi, da-va Domnul, mă voi în¬
toarce şi eu.
— Da un te duci mata?
— Mă duc să-l caut pe tata.
— Tucma la Horodişte?!
— La Horodişte.
— De una singură, pe jos, asupra nopţii?!
— Sub paza Domnului trăim cu toţii.
în amurg auzim cum încuie lăcata, apoi se aud paşi de-
părtându-se...
***
Multă apă s-a tot scurs pe Nistru de la amurgul cela de
toamnă. Dealurile şi văile moldave, după ce şi-au cusut, din
sumedeniile de loturi, desetine şi hectare, un şir de mantii
largi, colhoznice, în cele din urmă par să se fi răzgândit şi
115
iară s-au întors la hainele purtate cândva. Un rând de livezi
tinere, proslăvite în fel şi chip, după ce au bucurat o ţară
enormă cu roadele lor, în cele din urmă au fost scoase şi
puse pe foc, alte livezi au fost sădite în locul lor, acum şi ele
îmbătrânesc.
Renumitele noastre biserici şi mănăstiri, care au crescut
şi au călăuzit generaţii după generaţii, aruncate în vijelia
vremurilor, pustiite, prădate, devastate, acum iară, cu chiu,
cu vai, par să-şi revie... însăşi Basarabia, după ce s-a trans¬
format din gubernie ţaristă în cea mai oropsită provincie
a Regatului Român, apoi din provincie regală în Moldova
însorită, grădina marii Uniuni Sovietice, acum iată că a
coborât la una din cele mai sărace ţărişoare din Europa...
Vorba poetului, vreme trece, vreme vine...
Sufletul însă, pentru a se regăsi, se tot întoarce, încăl-
zindu-se la vatra amintirilor. Şi eu unul, ca toţi semenii
mei, de-a lungul anilor mă tot întorc, din când în când, la
lumea prin care dat mi-a fost să-mi trăiesc veacul, la vechea
casă părintească, la răposaţii mei părinţi, la acel nemaipo¬
menit amurg de toamnă când disperata noastră maică ne-a
încuiat în casă şi s-a dus să-l caute pe tata.
Şi iată că acum, în acest miez de iarnă grea, departe de
locurile natale, ajuns la aproape 80 de ani, mă mai întorc o
dată la vremile trecute, pentru a încerca, împreună cu citi¬
torul, să reconstitui, să ghicesc cam ce s-o fi întâmplat până
la urmă în noaptea ceea de toamnă, cum s-a desfăşurat că¬
lătoria mamei de-a lungul nopţii în satul său natal.
Pentru a ajunge pe jos de la Ghica-Vodă la Horodişte,
drumul cel mai scurt trecea prin Drochia, apoi printr-un
116
mic sătuc, abia întemeiat şi el, pe nume 10 Mai, apoi vin
Mândâc, Maramonovka şi, în sfârşit, Horodiştea. în to¬
tal, cam la vreo 30 de kilometri. Dus şi întors fac 60. Nici
trenuri de pasageri nu circulau pe atunci, nici autobuze,
nici automobile, nici trăsuri, căci era noapte, iar adevăratul
gospodar nu înhamă şi nu iese din ogradă asupra nopţii. La
urma urmei, nopţile ne sunt date pentru odihnă - fie om,
fie pasăre, fie vită.
Erau însă vremuri grele, vremuri cruciale, totul era pus
la bătaie: credinţa, casa, familia şi însăşi viaţa ca atare.
După cum bine se ştie, cu pas liber, un om în floarea
vârstei face cam 5-6 kilometri pe oră. Sărmana femeie
urma să meargă în noaptea ceea 10 ore în şir, pentru a se
putea întoarce dimineaţa ca să ne descuie uşa. Unde mai
pui că noaptea se merge mult mai greu, pasul fiind nesigur,
auzul, vederea şi spiritul - mereu încordate.
Era pe atunci trecută de patruzeci, ceea ce pentru
ţărăncile din Moldova, spetite de muncă grea, din zori şi
până în noapte, se consideră aproape un veac încheiat. Ei,
şi apoi că nu era vorba doar de dus şi întors. Satul natal e
sat natal. Acolo, în Horodişte, mai aveam doi fraţi şi ea nu
putea să nu treacă să vadă ce-i fac feciorii în acele vremuri
grele. Apoi trebuia căutat tata pe la cumetrii de la marginea
satului, care aveau câte-un petic de vie, şi acum, toamnă
fiind, mai o nucă, mai o vorbă, mai un pahar de tulburel...
Principala îngrijorare însă rămânea fosta noastră vecină
de-a lungul anilor, biserica din Horodişte. Odată cu stră¬
mutarea graniţei pe Prut, sfintele lăcaşuri au fost oarecum
scoase în afara legii. Fierbea lumea prin sate, începuseră a
117
se închide bisericile peste tot. Au închis, fireşte, şi biserica
din Horodişte. Podoabele bisericeşti şi sărţile sfinte, băgate
prin saci şi cărate cine ştie pe unde - aşa s-a întâmplat cu
numeroase biserici, aşa o fi fost şi cu buna noastră vecină...
Apoi, de parcă nu ar fi fost de-ajuns toate aiestea, peste
sfântul lăcaş din Horodişte s-a mai abătut o năpastă. Intr-o
noapte, o furtună turbată a smintit din rădăcini crucea de
pe turla principală, făcând-o să zacă oarecum pe-o coastă.
O biserică poate fi închisă, jefuită, prădată, dar umilită în
faţa lumii! Asta o durea pe maică-mea cel mai mult. O du¬
rea, pentru că şi părinţii, şi buneii, ba chiar şi bărbatul ei
puseseră umărul la înălţarea acelor cruci. Şi acum, după
се-au pustiit biserica ş-au închis-o, s-o mai şi umilim în
faţa lumii?
La judecata unui om care a trăit pe lume şi văzut des¬
tule, pentru toate cele pe care le avea de făcut în călătoria
ceea la Horodişte, maicii mele i-ar fi trebuit cel puţin o zi
şi două nopţi. O noapte încolo, o noapte înapoi şi o zi să
le descurce pe toate cele. îşi lăsase însă biata femeie copiii
încuiaţi în sătucul cela nou din preajma Bălţilor, umblau
haimanale înarmate de la casă la casă, se aşteptau deportă¬
rile, era un mare pericol pentru toţi şi, mai ales, pentru fa¬
milia noastră. Astfel, a doua zi, îndată ce s-a ridicat soarele
deasupra satului, am şi auzit cheia în lăcată.
Cum de a reuşit biata femeie într-o singură noapte
această călătorie nemaipomenită e un miracol ce mă chinu-
ie de-a lungul vieţii. Nimeni nu credea, ba nici azi nu cred
că s-ar putea, într-o noapte, merge pe jos de la Ghica-Vodă
la Horodişte şi veni înapoi. întrebată cum de-a reuşit să le
118
facă pe toate de la apus şi până la răsărit, mama se mira şi
ea singură. După care, înăbuşindu-şi suspinul cu zâmbetul
unui om care toată viaţa s-a obişnuit să lupte cu vitregiile
sorţii, zicea: m-am grăbit, iaca, am mers repejor. Cu alte
cuvinte, a mers la fuguţa, cum mergeau de obicei ţărăncile
când veneau în urma trăsurilor în care dormeau bărbaţii.
Mergeau repejor, iute, apoi, cum se umpleau de suflet, tre¬
ceau la pas şi, cum le venea inima la loc, iară la fuguţa...
De altminteri, s-a întors senină, mulţumită, aş zice chiar
fericită într-un anumit fel. Văzuse satul său de baştină,
Horodiştea. Târziu, în miez de noapte, dar îl văzuse. Tre¬
cuse pe la fraţii mei, a stat puţin cu ei, apoi l-a găsit pe tata
şi i-a spus să se întoarcă cât mai grabnic, pentru că o mare
primejdie dăinuie peste biata noastră casă, abia ridicată...
Ne-a adus, fireşte, ostinţe. De când o ţin minte, nicioda¬
tă nu se întorcea fără să ne fi adus ceva. De pe la cumătrii,
de la hramuri, de la praznice, din musafirii neaşteptate ori
de pe unde ar fi purtat-o soarta, ne aducea câte ceva. De
data asta ne-a adus o legăturică cu struguri - era toamnă,
poamele dulci intraseră în fiece casă, iară copiii ei nici mă¬
car nu le gustaseră. A mai făcut o mămăliguţă, ne-a ospă¬
tat. După care soră-mea s-a repezit la o prietenă să copieze
amintiri.
Era pe atunci, în ajunul războiului, un puternic curent
romantic printre tinerii satelor. Copiau în caiete unul de
la altul versuri, în majoritate anonime, care, nu se ştie de
ce, se numeau Amintiri. Mi-a rămas o strofă în memorie:
„Amintirea nu se scrie/ Pe o foaie de hârtie,/ Ci pe-o inimă
curată,/ Ca să nu fie uitată”.
119
Eram şi eu gata să plec cu ale mele, duminică fiind, dar
nu ştiu cum, după plecarea sorei, mama a lăsat să se înţeleagă
că nu a dezvăluit chiar totul şi eram curios să aflu ce-o mai
fi fost la mijloc. Mama nu se grăbea. După ce a făcut curat în
odăiţa în care locuiam, şi-a pus un bariz curat, a tras perdea¬
ua să nu se vadă de afară, a scos din legătura cu care venise o
carte de vreo două sute de pagini şi mi-a întins-o.
Cartea se numea Viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hris-
tos şi era, după câte înţeleg eu acuma, o tălmăcire a sfin¬
telor evanghelii pentru lumea satelor. Stăteam oarecum
încordaţi amândoi. A ţine în mâini o asemenea carte era
pe atunci un lucru riscant. Se închideau bisericile, cărţile
sfinte erau cărate cu sacii prin văgăuni dosite şi puse pe foc.
însăşi rugăciunea era considerată un act de nesupunere, de
trădare faţă de noile autorităţi.
— îmi îngădui să vă rog, zise deodată. De va fi cu voia
matale...
Nu ştia carte, sărmana, ca mai toate ţărăncile la acea
vreme. Era însă setoasă de cuvinte sfinte, o asemenea sete
nu am mai întâlnit de-a lungul vieţii. Stătea în faţa mea cu
mâinile strânse la piept în semn de rugăciune.
— De va fi cu voia matale..., a mai adăugat.
Era formula obişnuită cu care marea majoritate a celor
analfabeţi se adresau celora ce ştiau carte când aveau ceva
nevoie. Se adresau de obicei celor străini, celor mai în vâr¬
stă, dar să te adresezi propriului tău copil cu „de va fi cu
voia matale”...
Mi s-au aprins urechile de cinstea ce mi se făcea. Iute mă
aşez la măsuţa josuţă şi deschid cartea. Mama scotoceşte
120
prin legăturelele cu bulendre, găseşte nu ştiu pe unde un
capăt de lumânare, îl aprinde şi rămâne în mijlocul odăii
cu lumânărica în mână. Miroase a ceară fierbinte, a albine,
a pădure...
O iau de la început. Era iarnă, era frig în Betleem. Ma-
ria, împreună cu Iosif, au venit la recensământ, dar nu
aveau unde se opri, toate hanurile, toate casele fiind deja
ocupate. în cele din urmă, un suflet bun i-a primit în graj¬
dul cu vite. Acolo, încălzit de suflarea blândelor dobitoace,
s-a născut Mântuitorul şi Dumnezeul nostru...
De departe, de demult, de peste două milenii, intra în
casa noastră acest crunt, acest dureros, acest tămăduitor
adevăr, pentru a ne insufla o nouă speranţă, o nouă pu¬
tere de viaţă. Pe mâna mamei se preling picături de cea¬
ră fierbinte, pe obraji îi curg lacrimi. Au cuvintele sfinte
o taină, o lumină, o putere înălţătoare. Veneau ca o apă
vie peste sufletele noastre chinuite. Citeam, citeam, citeam
şi parcă nu-mi mai cunoşteam vocea. Era glasul luturilor
veşnic tăcute, care, după mii şi mii de ani de suferinţe, în
sfârşit, au spart zidul muţeniei, ieşind în largul luminii. La
un moment dat, însăşi casa noastră, aşa neterminată cum
era, căpătase chip, demnitate, statornicie.
Mare este Dumnezeu.
Peste două zile se întoarce tata şi aflăm pentru ce era
căutat cu atâta înverşunare. Era nevoie de semnătura lui,
care trebuia pusă acolo pe o hârtie. Moşia boierului vecin,
semănată cu soia, a fost repartizată printre sătenii mai
nevoiaşi. Nouă ni s-a dat, pare-mi-se, un hectar.
121
Nu mai ţin minte, l-am strâns noi sau ni s-a dat gata
recoltat, gata treierat. Fapt era că, într-o bună dimineaţă, în
ograda noastră, cotropită de lut şi bucăţi de chirpici, apăru
o gireadă enormă de paie de soia. Cu banii primiţi pentru
boabele predate, tata ne-a îmbrăcat, ne-a încălţat, a cum¬
părat o viţică, un purcel, câteva oiţe, dat fiind că aveam cu
ce le ierna...
Mama păstra într-un loc, ştiut numai de ea, Viaţa Mân¬
tuitorului,, găsită undeva într-o vale, pe o margine de drum.
Pesemne, căzuse din trăsura care ducea cărţile sfinte pen¬
tru a le pune pe foc...
***
Repartizarea roadelor de pe moşiile boiereşti, împroprie¬
tărirea cu pământ a tututot doritorilor veneau împreună cu
avalanşa portretelor părintelui popoarelor. Placate mari de
tot şi placate micuţe, ziare raionale, judeţene, republicane,
cărţi poştale, timbre, peste tot acelaşi chip sever, crunt, ne¬
milos. După ce au fost lărgite căile ferate, au început a circu¬
la trenurile sovietice. Locomotive enorme, cu aceeaşi siluetă
enormă în bot, spărgeau nopţile cu un vuiet înspăimântător.
Lumea, trezită din somn, îşi făcea semnul crucii, ros¬
tind abia-abia: „Dumnezeu să ne ferească../’.
Rămânea unicul nostru apărător, unica formă de supra¬
vieţuire, căci numai Cel de Sus putea să te apere în acele
vremuri grele. Din păcate, neavând biserică satul cel nou,
trebuia mers în satele vecine, unde, până una-alta, se mai
slujea, dar erau periculoase călătoriile celea. Şi pentru tine,
122
şi pentru ei. Cei ce umblau pe la slujbe în satele vecine erau
luaţi la carandaş, cum se zicea pe atunci. Ba şi în satele
unde te duceai puneai lumea la grea încercare, pentru că şi
acolo era puterea sovietică. Ea nu ştie multe, nu cunoaşte
îndoiala. Cum vede că se adună prea multă lume din satele
învecinate, închide pe două-trei săptămâni biserica.
Rămânea rugăciunea, puntea principală a comunicării
sufletului cu Domnul. Din păcate, nimeni încă nu a studi¬
at cât e de greu să te retragi pentru rugăciune într-un sat
moldovenesc, în furnicarul cela fierbinte, agresiv, gălăgi¬
os. Sfânta Scriptură zice: voi, când vă rugaţi, retrăgeţi-vă
în odăiţa voastră, închideţi cu grijă uşa, aprindeţi candela.
Dumnezeule, unde s-a văzut la noi în Moldova ca fiecare
să aibă cămăruţa lui, să se poată izola, mai ales atunci când
nici casa încă nu e gata...
Deseori, în zilele de lucru, venind de undeva sau ple¬
când pe undeva, cum se obişnuieşte în familie, îmi trebu¬
ia pentru ceva mama. O caut în casă, o caut pe afară, în
grădină, pe la vecini. Nu e şi pace. După care, întâmplător,
intrând în odaia din fund, care ne servea drept magazie,
rămân încremenit.
Mă acoperă şi acum ruşinea când îmi amintesc acea
scenă după mai mult de jumătate de veac. Printre tăbâl-
toace, ciubere, butoaie şi oale, stătea în genunchi biata mea
maică, cu faţa într-un ungher. Stătea încă tânără, zveltă,
sprintenă şi se ruga atât de fierbinte, încât obrajii îi erau
numai lacrimi...
Simţindu-mă vinovat, pe loc caut uşa, ies iute afară, dar
iată că se ridică şi maica, venind încet în urma mea.
123
— Се-ai vrut, dragul mamei?
Nu se supăra, nu se certa cu nimeni niciodată. Eu însă
mă simţeam vinovat că i-am întrerupt molitva. Pentru a mă
reabilita oarecum, seara mai citeam o pagină-două din Viaţa
Mântuitorului. Ştiam cartea pe de rost, o citisem de nenumă¬
rate ori. Mama se lumina la faţă îndată ce mă zărea că am pus
mâna pe carte, lăsa totul baltă şi venea alături pentru a mai
asculta o dată Sfânta Scriptură, cum zicea ea...
In zilele noastre mai bune, sau în zilele de sărbătoare,
îmi spunea ce anume ar fi vrut să-i citesc. Mai ales o cu¬
tremurau „Cina cea de taină”, „Judecata la curtea lui Pi-
lat” şi „Calea spre Golgota”. Când ajungeam la locul unde
Mântuitorul nu-şi mai putea duce crucea, sărmana femeie
se apuca cu amândouă mâinile de cap, de parcă s-ar fi în¬
tâmplat o mare nenorocire, de parcă un tunet, un trăsnet
venea peste noi.
Mare însă este Dumnezeu şi iată că un biet om se în¬
torcea de la câmp, ostenit cum se întorc seara ţăranii, unul
pe nume Simon din Cirene. Strajnicii l-au oprit de l-au pus
să ducă crucea. Mâinile mamei coboară, femeia oftează a
uşurare. Mântuitorul îşi continuă calea marii Sale jertfiri şi
maică-mea îşi face semnul crucii, oarecum alăturându-se
procesiunii, încercând prin timpuri şi spaţii să dea o mână
de ajutor la dusul acelei poveri grele...
***
Duminicile, mândrele noastre duminici de altădată,
veneau acum ca un chin, ca o povară, ca o mare dramă
124
pentru cei deprinşi din moşi-strămoşi a sărbători cea de-a
şaptea zi a săptămânii. Bine, hai, nu avem biserică, nu avem
preot, cel puţin să sărbătorim duminica omeneşte, tihnit,
în casa noastră, în sufletul nostru, printre semenii noştri...
Работать надо, товарищи , zicea drapelul pe funda¬
lul căruia era înveşnicit tătuca Stalin. Mă rog, zicea amărâ¬
ta noastră ţărănime. Dacă e vorba să mai lucrăm o zi, de ce
nu, că ce alta facem noi toată viaţa?... Comisarii însă, care
nicicând nu i-au privit cu ochi buni pe truditorii câmpuri¬
lor, intuind duhul profund creştinesc al ţărănimii, făceau
ce făceau, dar le aranjau pe toate în aşa fel, ca duminicile în
sat lumea să fie ocupată, plină de treburi şi griji de tot felul,
din zori şi până în noapte. Adunări, şedinţe, corvoade, în¬
registrarea caselor, lărgirea drumurilor, control sanitar şi
apoi câte în lună şi în stele.
Sărmana lume, trecută prin atâtea, făcea ce făcea, dar
căuta, cel puţin pe apucate, cel puţin cu o haină curăţică,
cu o vorbă, cu o faptă bună, să sărbătorească şi ea dumini¬
ca. Se zicea că sufletul e creştin prin sine însuşi. Cel ce are
suflet, acela e deja creştin.
Strădania de a nu pierde lumina celei de-a şaptea zile
era veşnica grijă a maicii noastre. După o veche datină,
moştenită din străbuni, sâmbăta după masă ea începea
a face ordine în casă. Măturat, scuturat, spălat, aşternut.
Fireşte, atât cât se putea într-o casă ce nu era încă gata.
A doua zi, în zori, mă trezea miros de ceară fierbinte.
Maica stătea într-un ungher, îmbrăcată curăţel, cum se
* „Trebuie să muncim, tovarăşi.” (rus.)
125
obişnuieşte duminica, cu un capăt de lumânare în mână,
şi aştepta să mă trezesc.
Ajunsesem de-acum flăcăuan, aveam prieteni, prietene,
planuri fel de fel. Delicată din fire, mama nu era deloc si¬
gură că aş putea jertfi ceva din planurile mele, pentru a-i
mai citi ceva din acea carte, dar rămânea şi stătea, tristă şi
resemnată, în ungheraş. Cum mă vedea gata spălat şi îm¬
brăcat, oarecum gata de ducă, şoptea cu vârful buzelor, în
aşa fel că, dacă vrei - auzi, dacă nu vrei - nu auzi.
— .. .de va fi voia matale...
Mă aşezam la masă, căutam foaia unde mă oprisem în
ajun. După primele fraze, foile celea, citite şi răscitite, te
mutau într-o clipă în altă lume. Viaţa Mântuitorului mi se
părea ca o mare, pe care porneam a vâsli în doi cu mama
spre mult râvnitul ţărm al izbăvirii. Sărmana femeie lupta
cu valul vremilor din răsputeri. Prindea orice cuvânt, orice
silabă, orice foşnet de foiţă întoarsă...
Cum terminam, tresărea uşor, de parcă s-ar fi întors din
altă lume. îşi făcea semnul crucii cu o uşoară plecăciune în
faţa iconiţei ce apăruse în ungher, ofta din adâncuri, adău¬
gând cu jumătate de glas:
— Iaca, chiar îţi mulţumesc, dragul mamei. Parcă aş fi
fost la biserică...
***
De câte ori trec, fie cu trenul, fie cu automobilul sau
chiar pe jos, la o jumătate de drum între Sofia şi Drochia,
cum mă apropii de canton, unica căsuţă ce supraveghează
126
ordinea căii ferate între cele două staţii, nu mă pot abţine să
nu arunc cel puţin o privire fugitivă spre colina ce coboa¬
ră domol dinspre apus. Acolo, nu departe de Movila, spre
lângă care treceam de câte două ori pe zi, rămân să zacă
cele cinci hectare ale noastre, dragostea, chinul şi dispera¬
rea tinereţii mele.
Prin ’45, în căsuţa noastră din Ghica-Vodă nu mai rămă¬
seseră decât două suflete - eu şi mama. Soră-mea se căsă¬
torise deja, tata fusese mobilizat la muncă silnică - se con¬
struia depoul de la calea ferată din Bălţi. Rămăsesem singur,
băietan de şaisprezece ani, faţă în faţă cu cele cinci hectare.
Munca în câmp, mai ales, la acea vreme, în ajunul sece¬
tei, era o muncă grea, disperată, în zadar. Pământ împietrit,
încremenit, pe care nici cu plugul, nici cu sapa, nici cu gra¬
pa nu-1 puteai lucra... Rămăsesem cu un singur cal, făceam
simbrie cu vecinul. De dimineaţă până seara târziu, de cu
primăvară şi până în toamnă, mai mult pe colina ceea decât
în sat. De altminteri, nu numai eu, ci majoritatea sătenilor
căutau să fie mai mult în câmp. Era un fel de refugiu, eram
ceva mai liberi, aveam timp şi spaţiu pentru a ne frământa,
a căuta o ieşire din strâmtoarea la care ajunsesem.
Două mari blesteme scoteau sufletele din bieţii ţărani
în anii ceia - primul era groaznica secetă din ’46-’47, care
apăruse deja la orizont. Cel de-al doilea era la fel de cum¬
plit, aşa-zisa postavcă, predarea obligatorie la stat - grâu,
orz, ovăz, fasole, carne, lână, pielicele. Puteai schimba: dai
grâu în loc de carne, lână în loc de pielicele. Eram abia ieşiţi
din război, sate flămânde, dezbrăcate, cu seceta în prag.
Care lână, de unde grâu, carne, ovăz, pielicele?!...
127
Apoi, culmea culmilor, marele nostru nenoroc a fost că
lotul de pământ pe care îl deţineam avea tocmai cinci hec¬
tare. De-ar fi fost patru, patru şi jumătate, ne descurcam
mult mai uşor, pentru că cotele erau stabilite în funcţie de
pământul pe care îl deţinea familia. Cei care aveau până
la un hectar erau proletari, ei predau puţin de tot. Cei de
la un hectar până la patru erau mijlocaşi, predau ceva mai
multişor, dar oarecum suportabil.
De la cinci în sus însă venea culăcimea, chiaburii, duş¬
manii de clasă, moarte de om, nu alta. Sute de kilograme
pentru fiece hectar, restanţele din anii trecuţi se cumulau
automat cu cele ce urmau să fie predate recent, iară bieţii
oameni, cum se sculau dimineaţa, fuga în tindă, râşneau
câte-un pumn de grăunţe, să aibă de o mămăliguţă.
***
Mi-aduc aminte, în toamna ceea semănasem două hec¬
tare de păpuşoi, dar, în seceta ceea, păpuşoiul abia de ajun¬
gea cu spicul la brâu. După ce am tot strâns, şi adunat, şi
predat la stat tot ce se putea aduna şi strânge, ca să avem cel
puţin cu ce intra în iarnă, ne-am sfătuit eu cu mama şi am
hotărât să dosim vreo doi-trei săcuşori cu păpuşoi. Şi nu
grăunţe, ci cu tot cu ciocălăi, apoi că şi ciocălăii pe vremea
secetei erau mai mult jumătăţi scorojite. Nu-mi aduc amin¬
te cum şi în ce fel, de la ziditul casei, sub pătulul găinilor,
în poiată, rămăsese un fel de groapă acoperită pe deasupra,
şi în groapa ceea ne-am ascuns noi speranţa supravieţuirii.
128
Trăiam cu frica în sân, pentru că prin sat umblau mă¬
turătorii de poduri, dar nu se mulţumeau numai cu po¬
durile. Răscoleau tot ce li se nimerea în cale. Se formau în
zori brigăzi în care intrau reprezentanţii din raion, aşa-zişii
polnomocii\ apoi brigadierul din mahala, câţiva activişti de
frunte şi un strelok" cu arma la umăr.
Cruzimea măturătorilor de poduri nu avea margini.
Intr-o casă cu mulţi copii, dacă găseau undeva pe sub laviţe
o jumătate de căldare de fasole, cu colb în două, o luau în
contul acoperirii datoriilor. Iară datorii aveam cu toţii. Pu¬
terea sovietică, în genere, presupunea omul ca pe o fiinţă ce
va purta veşnic în spinare povara datoriilor faţă de statul în
care trăieşte.
S-a întâmplat ca, tocmai în toamna ceea, secretarul so¬
vietului sătesc din Ghica-Vodă, unul Matei Ciubotaru, să
fie avansat, mutat cu slujba în raion, şi se căuta cu disperare
un nou secretar în locul lui. De unde până unde, au ajuns la
mine. Eu cam stăteam pe gânduri, luat cu ale tinereţii, dar
sărmana mamă, fără a insista, zise oarecum pe gânduri:
— Ştiu eu, dragul mamei... poate nu ne vor mai scutura
chiar atâta...
Puterea la acea oră era o mare minune. Din clipa în
care am intrat în cabinetul secretarului şi am pus mâna pe
ştampilă, nu mai figuram pe lista răuvoitorilor care nu do¬
resc cu niciun preţ să ajute statul. Ba mai mult decât atâta.
Când treceau brigăzile de măturători pe lângă casa noas-
* „împuternicit” (rus., alterat).
** Puşcaş (rus.).
129
tră, nici nu se uitau în ogradă să vadă de sunt stăpânii acasă
şi, dacă Tuzic al nostru se repezea la picioarele lor, suportau
tăcuţi lătratul lui obosit, fără a se repezi cu piciorul într-
însul, cum le era obiceiul.
Toamna târziu, când începuseră a îngheţa pământuri¬
le şi cu predarea pâinii la stat ne-au mai slăbit, pentru că
scuturaseră şi măturaseră tot ce se putea scutura şi mătura,
secretarii sovietelor săteşti din raion au fost convocaţi la
comisariatul militar pentru instrucţiuni, dat fiind că secre¬
tarii ţineau în sat evidenţa foştilor şi viitorilor ostaşi.
Ne-au ţinut mai toată ziua. Spre seară, când mă întor¬
ceam, maică-mea, zărindu-mă prin geam de departe, pen¬
tru că se scuturase frunzişul din salcâmii ce creşteau de-a
lungul gardului, mi-a ieşit în întâmpinare. Era albă ca va¬
rul şi cu mâinile ce şi le rupea deasupra capului, cu vocea
frântă de durere, zicea din mers, de parcă ar fi bocit:
— Of, Ionică, dragul mamei, au venit, ograda plină,
ş-au scuturat, ş-au scuturat... Până la urmă, s-au băgat în
poieţică, au dat de groapa ceea ş-au luat tăt-tăt-tăt, până la
un ciocălău...
— Şi mata tocmai... nu erai acasă...
— Eram, da ce puteam face, că au venit mulţi, înarmaţi
cu puştile...
Marele meu noroc de-a lungul vieţii, colacul salvator,
simţul umorului, a venit şi de data asta să mă salveze. La o
licărire de gânduri, am zâmbit.
„Iştia, şi atunci când viu să-ţi deie, şi atunci când viu
să-ţi ieie, viu cu arma peste tine...”
130
***
Despre foamea din ’46-’47 am scris şi am publicat atunci
când nu de scris şi de publicat, de şoptit despre acea mare
dramă ce ne-a secătuit neamul nu se putea. O lungă viaţă
am fost prigonit în fel şi chip pentru paginile celea de ade¬
văr, dar nu mi-a şovăit peniţa, pentru că era o datorie sfân¬
tă a mea faţă de cei mulţi pe care i-a secerat foamea. Nu mă
voi întoarce încă o dată la tablourile celea cutremurătoare,
ci mă voi referi doar la drama casei părinteşti, căci despre
asta este vorba.
Din tot ce primeam de la sovietul sătesc, din cele aduse
de tata o dată în două săptămâni, din ceea ce mai sclipu-
ia mama ba de la unul, ba de la altul, ne puteam permite
două turtele pe zi. Dimineaţa, cum mă trezeam, mama mă
şi aştepta cu masa.
Erau însă mici de tot turtelele celea, făcute din ameste¬
cătură - puţină făină, nişte rumegături din miez de ciocă-
lău. Două-trei înghiţituri şi gata, masa era luată, pentru o
lungă zi şi o lungă noapte. Flămând te aşezai la masă, flă¬
mând te sculai. Disperarea mea nu avea margini. Cu zâm¬
betul ei blajin şi înţelegător, maică-mea împingea uşurel
spre mine şi turtica ei.
— Cum, mata nu mănânci?
— Postesc.
— O fi vreo sărbătoare ceva azi?
— Cum să nu! Sfântul Nicodim. O mare sărbătoare.
Dacă nu eşti tare grăbit, poate-mi citeşti oleacă din cartea
ceea...
131
Citeam o pagină, două şi fuga la sovietul sătesc, unde
deja aştepta lumea. A doua zi îmi era dat să aflu că se
sărbătoreşte sfânta Pelaghia, după care urmau sfântul Am¬
brozie, sfânta Agafia, sfântul Ioachim... Ei şi numai ei,
şiragul cela nesfârşit de sfinţi, coborâţi prin veacuri, mi-au
salvat viaţa atunci când morţii zăceau pe toate drumurile,
pe toate cărările, de nu mai avea cine-i înmormânta...
Când, în cele din urmă, au căzut primele ploi binefă¬
cătoare şi cele cinci hectare au înverzit aşa cum nu se mai
poate, mi-a sunat goarna milităriei şi-am venit să-mi iau
rămas-bun de la ele. Ei, mare lucru, militărie pe vreme de
pace, ziceau vecinii care veniseră să mă petreacă. Doi ani
de zile şi numai ce vezi că iară eşti acasă...
Credeam şi eu că plec pe câtva timp, dar a fost pentru
totdeauna...
Peste aproape patru ani, pe când terminam serviciul
militar, mi s-a publicat povestirea „Problema vieţii”. De¬
mobilizat, am rămas la Chişinău, colaboram la „Ţăranul
sovietic”. Sărac cum eram atunci cu toţii, umblam în hai¬
nă militară, căci ne demobilizau cu haine cu tot. Din pri¬
mul onorariu i-am cumpărat mamei două bucăţi de stofă
cenuşie. Era visul ei tainic, să poarte şi ea haină cenuşie,
cum purtau femeile răzeşilor de la o anumită vârstă.
Cu cumpărătura făcută m-am şi grăbit la Ghica-Vodă,
sora îmi scrisese că mama e grav bolnavă.
Zăcea, sărmana, în fundul livezii, pe un lăiceraş, sub un
copăcel. A vrut să se ridice când m-a văzut apropiindu-mă,
dar nu a izbutit. I-am pus alături de pernă stofele aduse.
— Bine-ai venit, dragul mamei...
132
Cu degetele-i uscate, deformate de lut şi var, a mângâiat
stofa delicată, zâmbindu-mi în semn de mulţumire.
— Ce faci acolo, la Chişinău?
— Slujbă.
— Unde?
— La „Ţăranul sovietic”.
— Ce e „Ţăranul sovietic”?
— Gazetă. Ziar.
— Tot cu snoave te porăieşti?
— Cu snoave. De data asta le şi tipăresc.
— De dragul cui?
— Să aibă lumea ce citi când i se va face lehamite de
toate...
— Ei, dragul mamei... Lumea asta a noastră, oricât bine
i-ai face, până la urmă se vor aduna grămadă, şi te vor hui¬
dui, şi te vor batjocori, şi vor urla: răstigneşte-1!...
— N-au decât să urle, pentru că, până nu-şi spune Pilat
din Pont cuvântul...
— Dacă şi Pilat acela... Una-două şi se spală pe mâni...
Mai bine rămâneai la şcoala de pădurari...
Voia să-mi mai spună ceva, ceva foarte important, un
gând tainic, adunat de-a lungul vieţii, dar fie că nu-i venea
cuvântul, fie că nu se putea hotărî să-l rostească. In cele
din urmă, înghiţind în sec, a oftat din adâncuri. Aşa ne-a
fost dat să fim. La noi, deseori suspinul ţine locul ultimelor
destăinuiri.
— Să ne iertăm, zise.
A întins sfioasă o mână spre mine. Am acoperit-o cu
palma mea.
133
Pentru că nu şi-a putut duce vorba până la capăt, mi-a
zâmbit oarecum vinovată, abia-abia, în colţul buzelor, a în¬
chis ochii şi a plecat în depărtările de unde nimeni nu se
mai întoarce.
2007, Moscova
Paştele Blajinilor
Cuprins
Satele mele de baştină 5
Horodişte 15
Dezlegarea lutului 101